Anticii ne-au lăsat istorisiri atractive despre tot felul de întâmplări. Unele păstrează atâta viaţă şi similitudini cu actualitatea, încât pot captiva dacă cititorul de azi le percepe cu umor, apropiindu-le tacit de realităţile trăite. Indiferent dacă umorul e în text sau în lentila cititorului, întoarcerea la antici e întotdeauna reconfortantă, din varii motive. Arta retoricii, laolaltă uitată azi de jurişti, preoţi şi parlamentari, ar fi unul dintre ele.

La greci, puterea retoricii se exercitase înainte ca Aristotel să fi scris cartea consacrată acestei arte, „la fel de frumoasă ca şi poezia”. S-a conservat răsunătorul Elogiu al Elenei, o apărare a nevinovăţiei frumoasei, datorată lui Gorgias. Dacă n-a fost răpită cu forţa, poate că a fost convinsă printr-un discurs, ori a fost învinsă de dorinţă. Ea n-a fost vinovată pentru că a fost victima unor forţe superioare, pe care nu le-a putut stăpâni. Discursul epidictic, o formă de laudă publică, era în stare să creeze convingeri.

Adânc cugetător, tocmai pentru că era format în lumina cărţii latine, Miron Costin trăia nostalgia antichităţii „cea plină de spirit”, atunci când pronunţa discursuri în speranţa civilizării manierelor de la curtea domnească moldavă. Spre a confirma urma lecturilor sale ne-am întors asupra cărţii lui Titus Livius, Ab urbe condita. De acolo preluase cronicarul, rezumativ, cu noimă moralizatoare, istoria abuzurilor zguduitoare comise de împăratul Tarquinius Superbus. Era impresionat reflexivul Costin, trăitor într-o lume fără teamă de lege şi de Dumnezeu, că la Roma nici fapta unui împărat n-a scăpat nepedepsită de lege şi de spiritul public foarte activ. Reactualizarea funcţiei punitive a spiritului public, eficace în susţinerea sau anularea unei legi, ni-l apropie pe Costin, îl face contemporan cu noi, cei dezolaţi nu numai de ineficacitatea legii, dar şi de amo