- Editorial - nr. 9 / 15 Ianuarie, 2004 Suntem in a 15-a fila din calendarul lui Ianuarie si, dintr-un fericit reflex, privirile ni se inalta catre bolta cereasca pe care, cu 154 de ani in urma, s-a ivit un nou Luceafar. "La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga.// Poate de mult s-a stins in drum/ In departari albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre." Premonitorii si mereu actuale prin multipla lor semnificatie, versurile poetului-filosof - una dintre cele mai complexe si profunde personalitati ale epocii sale (n. 1850, Botosani - m. 1889, Bucuresti) - continua, in egala masura, sa farmece si sa incite, dincolo de barierele de timp si spatiu, atat iubitorul de poezie, cat si critica si exegeza literara. Risipitori cu harul si darul cu care ne-a inzestrat Dumnezeu, prea comozi pentru a ne apara si cinsti valorile la inaltimea cuvenita, noi, romanii, preferam mai degraba sa ne deplangem nerecunoasterea in concertul valorilor universale invocand atat de des vehiculatele sintagme: "culturi mari" si "culturi mici". Complexul acesta nu mai "rezista", insa, in mod firesc (si, de ce nu?, ... convenabil!), in cazul lui Eminescu - marturie stand traducerile operei sale in "marile limbi" de circulatie internationala. De ce? O posibila explicatie incerca, inca la inceputul veacului trecut, Titu Maiorescu, in notita biografica "Poetul Eminescu", prefatand cea de a 9-a editie a volumului de "Poesii" (Bucuresti, Editura Librariei Socecu & Comp. 1903): "Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta, incat sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi crescut Eminescu in Romania sau in Franta si nu in Austria si in Germania; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere; ar fi fost asezat in i