Un călugăr dominican ia decizia curajoasă (şi, pînă la un punct, utilă) de a "rezista" filosofiei analitice cu propriile ei arme. El încearcă să circumscrie tematica "religiosului", recurgînd la limbajul, reflexele şi manevrele intelectuale ale sectei anglo-saxone, cu rezultatul că trece tangent pe lîngă protocolul specific al problemei de care se ocupă. (Cf. Brian Davies, Introducere în filosofia religiei , Editura Humanitas, 1997). Cîteva observaţii: problema "în ce măsură o anumită credinţă religioasă poate fi întemeiată raţional" nu este o problemă a credinţei, respectiv a religiei în genere. E o problemă de logică, eventual o problemă de filosofie speculativă. Ca atare, ea nu are nici o legătură cu experienţa religioasă, cu metabolismul nevoii de Dumnezeu şi cu treptele căutării Lui. Cînd logicianul, teoreticianul limbajului sau filosoful analitic se întreabă asupra sensului pe care îl poate avea (mai degrabă nu) afirmarea existenţei lui Dumnezeu, el trebuie să ştie că întrebarea aceasta nu survine niciodată în spaţiul credinţei şi nu poate căpăta un răspuns în perimetrul religiosului. De fapt, pentru campionii Cercului de la Viena (cu excepţia - complicată - a lui Wittgenstein), problema credinţei sau măcar a sacrului nu se pune. Sfera religiei e un prilej - între altele - de punere la încercare a mecanismelor logice. Pentru ei, a testa logic consistenţa afirmaţiei "Dumnezeu există" e un exerciţiu din aceeaşi clasă cu a testa logic sensul afirmaţiei "Fiinţa este" sau "Pisicile sînt muritoare". Nici o nuanţă metafizică nu e îngăduită, nici un dram de participare, nici o nelinişte. De teama căderii în afara pozitivismului logic, toţi termenii utilizaţi sînt anesteziaţi, castraţi, aduşi sub nivelul semnificaţiei lor depline. Cel mai acut suferă termenul însuşi de "sens" (care e curăţat de orice conotaţie de vectorialitate, tatonare, orientare, non-sens latent şi g