Povestea manuscriselor lui Cioran, aflate în litigiu între Cancelaria Universităţii din Paris şi o firmă de higienă imobiliară ţine de epica năzdrăvană a Sărbătorilor de iarnă şi a sfîrşitului de an. Ea porneşte, nostim, de la coincidenţa unor iniţiale: S.B. Simone B. este patroana întreprinderii care a făcut curăţenie în apartamentul din strada Odéon, după ce a murit şi partenera de viaţă a lui Cioran, tot o Simone cu B., Simone Boué. Atunci, în 1998, pentru ca apartamentul să poată fi vîndut, oamenii dnei Simone B. au golit locuinţa "la cererea evaluatorului şi a fratelui dnei Simone Boué". În asemenea cazuri - explică Simone B. - "arunc lucrurile fără valoare şi vînd ceea ce se poate, ambulanţilor; obişnuiesc să păstrez hîrtiile şi să le triez atunci cînd am timp". Ca atare, dna Simone B. a găsit "amuzant" să păstreze un vas mic de faianţă albastră cu inscripţia: "Simone et Cioran" şi un maldăr de hîrtii pe care - cum bine susţin avocaţii ei - "dacă nu le-ar fi pus deoparte, ar fi ajuns la gunoi". Aşa e: ar fi ajuns la gunoi 12 caiete cu cîteva versiuni la Inconvenientul de a te fi născut şi alte 18 cu însemnări de jurnal dintre anii 1973-1980. Urmează un moment al poveştii care pe mine, unul, mă frisonează şi stupefiază ca român obsedat de universalitate, umilit permanent de propriu-mi provincialism şi, nu în ultimă culpă, ca superstiţios al culturii: dna debarasatoare din măreţul oraş-lumină, dintr-o ţară în care mai tot mucalitul bucureştean ştie că "acolo pînă şi ţăranii vorbesc franţuzeşte", habar nu avea cui aparţin hîrtiile! Într-o bună zi are o clipă de curiozitate şi - vorba ei - "găseşte timp să le trieze", constată vagamente că aparţin unui scriitor şi caută în dicţionar să afle cine a fost acela. (Nu-mi pot reprima o paranteză. Mă simt ofensat. Cum, domnule, în 1998, o pariziancă trebuia să caute în dicţionar numele lui Cioran? Nu ştia că Sartre îl soc