Cînd graţioasa doamnă Condoleezza Rice a păşit ca o felină de abanos pe bitumul rece al aeroportului "Henri Coandă", într-o seară de decembrie cînd încă nu dispăruse cu totul emoţiunea Zilei Naţionale a României, toată lumea a vibrat cum se cuvine pentru că toată lumea - nu-i aşa - ştia deja. Presa, comentatorii, poporul, dimpreună cu Guvernul său şi cu preşedintele, ştiau că ceea ce se întîmplă este un moment istoric. Cînd atît de multă lume este convinsă că asistă la trei ore istorice e şi inutil, şi imprudent să spui public că nu e chiar aşa. În context, prezintă un grad foarte ridicat de risc să-ţi aduci, de pildă, aminte de capodopera caragialiană intitulată 25 de minute..., o proză genială despre febrilitatea unui orăşel oarecare, "urbea Z...", în a cărui gară frumos pavoazată trenul cu "Vodă şi Doamna care pleacă în străinătate" urmează a opri pentru 25 de minute - desigur, minute istorice. Rişti să fii socotit fie trădător, fie prost, ceea ce nici un român cu scaun la cap nu îşi permite. După ce vizita a trecut (parcă mai repede decît trec, în general, trei ore, dar, deh!, au fost ore istorice...), acordul s-a semnat şi preşedintele şi-a mai flexat o dată în public bicepşii de care poporul e atît de îndrăgostit, după ce ameţeala emoţiei a mai trecut şi electoratul îşi mută atenţia tot mai mult spre cele ale sezonului (e.g. damigene, caltaboşi, şorici, murături de toate felurile, fleici, cîrnăţărie, brad), se poate aminti o remarcă dintr-o carte a dlui Lucian Boia: "românii se lasă uşor subjugaţi de istorie". Istoria, desigur, e ceva foarte mare. Şi important. Foarte important. Cel mai important. Spune unui român că participă la un moment istoric şi îl ai de partea ta, necondiţionat. Dorinţa de a participa la istorie este atît de mare la noi, încît se pretează lesne la cel puţin două interpretări. Una, cumva psihanalitică, este aceea că un popor văduvit de ist