* Doina Ioanid, Poeme de trecere, prefaţă de Carmen Muşat, Editura Vinea, 2005. Am mai spus-o, Doina Ioanid este nu doar una dintre cele mai profunde poete tinere ale literaturii actuale, ci şi o scriitoare cu un univers propriu deja conturat. Cu cea de-a patra carte - după Duduca de marţipan (2000), E vremea să porţi cercei (2001), Cartea burţilor şi a singurătăţii (2003) - Doina Ioanid face un gest deopotrivă riscant şi spectaculos: îşi asumă, în interiorul aceleiaşi cărţi, ruptura faţă de o vîrstă poetică şi trecerea în alta. Gest riscant pentru că, de obicei, unitatea de ton şi perspectivă a unui volum scurt nu poate fi decît pusă în pericol atunci cînd bisturiul o secţionează din exterior. Iar "secţiunea" asumată de Doina Ioanid în Poemele de trecere e evidentă: o primă parte - "Interval" (22 de poeme) - continuă poetic, dar şi narativ, universul poemelor în proză din celelalte volume; cea de-a doua parte - "Scrisori pentru Taia Dumi- tru" -, regresivă la alt mod, densă şi aproape tragică, e un filon deschis şi închis în 25 de poeme dure şi interogative ca nişte litanii postmoderne. Abia recitite împreună (şi poate în ordine inversă) ele dau sensul interior al rupturii: cum continui să trăieşti (să scrii) cînd moare o parte din tine, cînd moartea ireversibilă pune între tine şi tine un interval de netrecut, ca în nebunie, în nevroză sau în indiferenţă? Doina Ioanid scrie doar despre dragoste şi moarte, despre vîrstele cînd ele sînt luminos separate şi vîrstele cînd se amestecă indistinct. Căci dacă E vremea să porţi cercei e cartea unei definiri de sine la vîrste succesive, locul ultimelor vizionarisme, al ultimelor exaltări - vremea presimţirilor organice în care coexistă şi copila din Duduca de marţipan, şi melancolica născută "din burta unui cal în pustietatea albă" din Vremea burţilor... -, ultima carte a Doinei Ioanid este o carte despre ireversibil. Cum ar