Parca impins de finalul cronicii lui Paul Cernat din Observator cultural Nr. 198, dedicata opului Armata mea de cavalerie, volumul doi al Supravietuirilor nemuritorului Radu Cosasu, m-am dus la raft si-am reluat Fictionarii. Sa vad azi cum scria atunci Radu Cosasu. Volumasul de 208 pagini a aparut – merita subliniat – in 1983, la Editura Cartea Romaneasca, in plina paranoia national-comunista, dar si in crescatoare emulatie noicist-eliadesca (Jurnalul de la Paltinis din octombrie, tot 1983, declansind nebunia stiuta, din care unii nu s-au trezit inca).
Am facut aceste precizari pentru ca trebuie sa o spun de la bun inceput: literatura lui Radu Cosasu (ma gindesc acum doar la Fictionarii, dar afirmatia cuprinde mai multe carti ale sale) este un mo(nu)ment de ironie la adresa comunismului! Pe deasupra, este scrisa si publicata chiar in timpul si in interiorul lagarului comunist! Paul Cernat a fost retinut in elogii: Radu Cosasu merita mult mai mult decit o simpla cronica obiectiva, echilibrata, neutra. Pentru ca genul de literatura practicat de Cosasu nu te poate lasa indiferent. Ori iubesti asa ceva, ori ignori. Daca ar fi sa caut o formula prin care se poate defini (sau caracteriza, ca sa pastrez un anume limbaj datat) acest tip de (auto?)fictiune, probabil ca „intre lozinca si Don Quijote“ atinge razant esenta „marcii“ Radu Cosasu.
Evident, ceea ce sare in ochi este ironia, in toate nuantele ei. De la ironia necrutatoare cu poncifele epocii staliniste, la autoironia impusa „originilor mic-burgheze“, trecind prin finetea matasoasa a cearceafului de vorbe sprintare cu care isi f(r)ictioneaza amorurile toata literatura lui Radu Cosasu este un tratat de ironie aplicata, ce poate sluji de subiect unor teze de doctorat. N-am sa ma opresc la exemple. Important mi se pare faptul ca toata aceasta etalare, aproape nestavilita, de inteligenta, umor si
