Se pare ca da, in ceea ce-l priveste pe cineastul slovac Juraj Jakubisko, din a carui filmografie publicul bucurestean poate vedea in aceasta perioada o selectie (la Cinemateca Romana si la Centrul Ceh, intre 20 si 23 ianuarie, in organizarea Centrului Ceh). Printre filme se numara si Stau pe-o craca si mi-e bine, realizat pe turnanta istorica a anului 1989, dar reluind subiectul din mai vechiul Pasarile, orfanii si nebunii, realizat intr-un alt an de gratie, 1969. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, doi barbati si o fata evreica, instalati intr-o casa parasita, incearca sa construiasca o familie bizara, un univers personal, ludic si ireal, unde sa le fie bine.
Bine, dar ce e cu craca? In pomul din curte, pe craca, eroii se simt cel mai in siguranta. Copacul vietii. Morometii. Balanta. Dar si locul unde coace fructul oprit, roscata Ester, inviermanata de razboi (s-au infruptat nemtii din ea), polenizata cu otrava, dar din care iese un fruct curat, micuta Esterka. Si intr-o noua epoca dificila, cea a comunismului, Esterka n-are alta sansa decit sa traiasca cocotata in copac impreuna cu cei doi tatici adoptivi.
Juraj Jakubisko a fost obligat si el sa stea pe craca. Nu i-a fost usor. Aflat printre vedetele Noului Val al anilor ’60, si-a vazut distrus negativul celui de-al doilea film, Dezertori si pelerini (1968), pe urma filmul din ’69, Pasarile, orfanii si nebunii, a fost retras si nu s-a vazut pe ecrane decit in 1990. Aflat in pom la modul cel mai dramatic, Jakubisko n-a putut face in anii ’70 decit scurt metraje si reclame, dupa ce un alt film, Ne vedem in iad, prieteni, a ramas neterminat vreme de 20 de ani. Dupa 10 ani in care i s-a interzis sa mai faca lungmetraj, Jakubisko a revenit cu filme mai indraznete, mai multe, mai ample. In 1997 a realizat cel mai scump film din istoria Cehoslovaciei, O stire neclara despre sfirsitul lumii, c
