Cu doi ani în urmă, atunci cînd Amelia Pavel împlinea optzeci şi cinci de ani, am scris un fel de laudatio, intitulat Tinereţea unei senioare, în care, asemenea unui copil răsfăţat şi egoist, mă bucuram fără echivoc în faţa privilegiului de a-i avea încă alături, ca o garanţie profundă că mecanismele lumii funcţionează corespunzător, pe cei cîţiva clasici ai istoriografiei şi criticii noastre de artă, adică pe Barbu Brezianu, pe Radu Bogdan, pe Mircea Popescu şi, evident, pe Amelia Pavel însăşi. Acum,la sfîrşitul anului 2003, mai exact în ziua de 21 decembrie, Amelia Pavel ne-a părăsit pentru totdeauna şi a lăsat, în spaţiul artelor noastre de astăzi şi într-un moment care nu era prin nimic previzibil, un pustiu încă greu de evaluat. Această dispariţie, chiar dacă priveşte un om ajuns la o vîrstă venerabilă, este una abuzivă şi prematură, pentru că, în mod paradoxal, Amelia Pavel îşi trăia abia acum, cu o frenezie unică, o tinereţe intelectuală care trecuse inexplicabil pe deasupra oricărei convenţii cronologice. În acest context, inevitabil marcat de tristeţe şi de melancolii, o rememorare a privirii din momentul aniversar poate reîmprospăta, fie şi sumar, un itinerariu uman şi cultural de multe ori ieşit din comun. De schimbat, schimbăm doar timpul relatării. Aşadar:

De-a lungul acestor ani, care echivalează cu traversarea unei istorii ce a modificat de cîteva ori faţa lumii, experienţele culturale şi umane ale Ameliei Pavel s-au structurat în aşa fel încît discursul lor literar dobîndeşte o ordine aproape geometrică. Observînd un fenomen artistic de o extremă versatilitate, a cărui funcţie s-a schimbat radical în raport cu evoluţiile istorice şi cu interesele ideologice, mişcîndu-se cu egală dezinvoltură pe axa Răsărit-Apus şi Nord-Sud, Amelia Pavel a reuşit, în pofida circumstanţelor ostile şi a presiunilor de tot felul, să-şi păstreze întreagă