Colecţia de scrisori exemplare creşte numeric, spre bucuria mea. E de constatat faptul, uşor tragic în absolut, că poeţii nesiguri de valoarea lor o lungă bucată de vreme, şi care se hotărăsc într-un târziu să-şi arate cuiva opera, lirică, sunt capabili să producă, în schimb, scrisorile cele mai pline de miez şi frumoase, despre lecturile lor din interval, despre visarea lor permanentă de a deveni într-o bună zi nume semnificative în peisajul literar orgolios şi divers. De preferat, vă spun cu toată grija de a nu fi înţeleasă greşit, sunt condeierii cu tupeu, care-şi forţează la maximum destinul şi riscă să fie preluaţi, dar la timp, fără cine ştie ce merit, de valul tulbure al momentului. Apele trebuie să aibă din ce se limpezi, nu-i aşa? Ori, dacă scrii, în secret, acum, lucruri cu rezonanţă în prezent, dar le scoţi la lumină abia peste 20 de ani, greşeşti. Rişti de două ori, odată să fii atunci uşor anacronic în propriii ochi, şi încă o dată, ca între timp să se fi stins persoanele potrivite să vă fi înţeles şi să vă fi debutat exact sub steaua (dvs.) norocoasă. Am găsit între poeziile ce mi-aţi trimis, una foarte interesantă şi care exprimă în ecou extins, situaţia în speţă. Iat-o: „Vântul mizează pe frunze/ Când destinaţia şi-alege să zboare,/ Vuietul lui – o întrebare/...// Ploaia întristează bazaltul,/ Oglindind în aer numele Lui,/ Alerg, pun piciorul, mă sui,/ Dar nu, nu mă vrea, vrea pe altul”. Am renunţat, în citat, la un vers. Un vers de împiedicare, inutil, ba chiar de prisos, cu singurul rost de a umple strofa cu mica lui diversiune imagistică. Cu prima strofă şi cu versurile, două, din final, poemul Mântuire are, la fel, de pierdut. Fără acestea, textul se împlineşte limpede. În primele lui şapte versuri, Sohodol promite un peisaj fabulos, care mie mi se pare că ar fi meritat să fie demonstrat altfel, nu minor, nu dictic şi nu până la capăt cum i