Admirînd, ca pe nişte majestuoase edificii arhitectonice, romanele lui Cervantes, Balzac, Stendhal, Tolstoi, Proust, Thomas Mann sau, la noi, Rebreanu, Camil Petrescu ori, mai aproape de zilele noastre Augustin Buzura sau Constantin Ţoiu, este imposibil ca cititorul să nu reflecteze preţ de o clipă la harul scriitorilor respectivi de a recompune, pînă la cele mai mici detalii, lumi fictive sau demult trecute în uitare. Ce se ascunde în spatele romanelor grandioase, „de largă respiraţie”? Cum arată arealul unui autor omniscient şi din ce este compusă materia primă a aliajului său epic? Este limpede că scrierea unor romane ca Muntele vrăjit sau În căutarea timpului pierdut presupune şi altceva decît nişte „clipe de graţie” şi că explicaţii de tipul „mă oblig să scriu cîte două ore pe zi” (sau, variantă, nu ştiu cîte zeci de pagini) sună complet neconvingător pentru a explica complexitatea ideatică şi stilistică a operelor respective. Autorii romanelor cu adevărat valoroase îşi surprind cititorii prin subtilitatea observaţiei sociale şi prin cunoştinţele de istorie, filozofie, fizică, ştiinţele naturii, matematică, teologie, politologie, arte plastice, muzică, limbi străine, situate mult peste ceea ce îndeobşte numim „cultură generală”. Majoritatea prozatorilor de succes păstrează un secret absolut asupra a ceea ce se întîmplă în laboratorul lor de creaţie. Gestul celor dispuşi să deschidă această „uşă interzisă” este, de aceea, unul temerar care merită întotdeauna salutat. El nu scade cu nimic valoarea operelor celui în cauză şi oferă publicului adevărata faţă a travaliului depus de un autor de romane pentru a da viaţă unor creaţii literare percepute cel mai adesea la modul naiv, ca rod al purei fantezii.
Memorii din cînd în cînd este o incursiune în laboratorul de creaţie al unuia dintre scriitorii emblematici pentru proza românească de după cel de-a
