La Teatrul Maghiar din Cluj am văzut, din ’90 încoace, trei spectacole Ionesco. În februarie ’92, Tompa Gabor punea în scenă Cîntăreaţa cheală, spectacol de care m-am bucurat în toamna lui 1993, la Bucureşti, în selecţia Festivalului naţional de teatru. Un spectacol genial, jucat dumnezeieşte, un spectacol pe care l-am adorat şi pentru că el a fost o demonstraţie superbă de iubire. A profesiei, a cuvîntului, a valorii. A fost, cred, primul omagiu teatral pe care Eugène Ionesco îl primea într-un mod remarcabil şi profund în ţara lui, în sfîrşit salvată dintr-o dictatură ce părea să nu mai aibă sfîrşit. Al doilea spectacol a fost în 1996. Scaunele, în regia lui Vlad Mugur, cu doi actori formidabili, de talie europeană, Magda Stief şi Biro Jozsef. Am văzut fiecare dintre aceste două montări de cîteva ori, la intervale diferite de timp, în România sau aiurea. Şi-acum, cînd scriu aceste rînduri, mă opresc puţin, închid ochii şi redescopăr scene, gesturi, zîmbete, concentrarea teribilă a actorilor... văd peretele imens, ca o cortină, plin cu rafturi cu jucării, un perete care se ridică după prolog şi ne lasă să intrăm în lumea păpuşilor mecanice imaginate de Gabor, în decorul lui Dobre-Kothay Judit, scenografa cu care Tompa a lucrat la multe dintre montările sale. Văd familiile Smith şi Martin îmbrăcate ca nişte imense păpuşi de porţelan, cu gesturi ticăite ca ale maşinăriilor cu arc, ce trebuie învîrtite din cînd în cînd, cu nonşalanţa cu care îsi schimbă şi îşi amestecă partea de sus cu partea de jos a costumelor, complicînd, într-un fel, chiar şi precizarea sexelor, dincolo de numele ce le-ar diferenţia... Doamna Smith purtînd imenşii pantaloni ai Domnului Smith, iar acesta, crinolina soţiei. Şi n-am să-i uit NICIODAT| pe extraordinarii actori Spolarics Andrea şi Boer Ferenc în Doamna şi Domnul Smith, pe Panek Kati şi pe Bacs Miklos în cuplul Martin, pe Biro Jozsef