Dacă Războiul Civil Spaniol începe să fie privit mai nuanţat în ultimii ani, iar discursurile în legătură cu el nu se mai revendică dintr-un maniheism primitiv, faptul îl datorăm spaniolilor înşişi: prima parte a acestui articol vedea în Mercè Rodoreda pe cel dintîi mare scriitor iberic (catalan - în ocurenţă) care a schimbat perspectiva asupra tragediei naţionale din anii 1936-1939. Dar iată că acele rînduri au avut pentru mine o urmare neaşteptată.

Cu cîteva zile înainte de Crăciunul 2003, ne-a vizitat ţara, ca invitat al Institutului Cervantes din Bucureşti, un tînăr prozator spaniol (are 41 de ani), actualmente unul dintre cei mai la modă în lumea literară şi al cărui roman tocmai se lansase în traducere românească: Javier Cercas. Stînd de vorbă cu el şi urmărindu-i prestaţia publică, uneori pasionantă, produsă în faţa unei săli arhipline la Institut, am avut prilejul să-l văd în carne şi oase, să-l aud vorbind pe larg despre cartea sa pe un romancier care nu avusese, evident, cum să cunoască direct tragedia spaniolă (născut fiind în 1962), dar care îşi petrecuse copilăria impregnat de atmosfera Războiului Civil. Nu „fiu”, ci „nepot al Războiului Civil”, s-a autocaracterizat Javier Cercas în această împrejurare.

Să spunem de la început că Soldados de Salamina, romanul lui Javier Cercas despre care s-a discutat aproape trei zile în ambianţa Institutului Cervantes, nu are nici pe departe valoarea capodoperei semnate de Mercè Rodoreda (La Plaça del Diamant): este o construcţie epică ingenioasă, dar mai degrabă modestă ca realizare estetică, o story cu iz jurnalistic, în care autorul, Cercas însuşi, asumîndu-şi fără mister rolul de personaj principal, îşi narează tribulaţiile ce îl vor duce în cele din urmă la scrierea unui roman despre Războiul Civil. Pentru asta, eroul-narator caută cu disperare diverşi supravieţuitori ai evenimentelo