Pe 15 iunie l944, la Bucureşti, la adresa din C.A. Rosetti 46, pe numele lui Alexandru Dragomir soseşte de la Freiburg o carte poştală pe care se află o singură propoziţie, urmată de unsprezece semnături: Lieber Sănduc, verdient haben Sie einen Gruß nicht, darum viele Grüsse. („Sănduc dragă, dumneata nu meriţi o singură salutare, de aceea multe salutări.“) Printre semnături se află şi cea a lui Heidegger, celelalte fiind ale celor zece doctoranzi cu care, după fiecare seminar special, Heidegger obişnuia să bea o bere la cîrciuma Zum Roten Bären, „cea mai veche din Germania“, după cum scrie pe inprintul cărţii poştale, în centrul căruia se afla desenat un urs grozav, iar dedesubt anul de cînd cîrciuma „La ursul roşu“ funcţiona fără întrerupere: „ridicată către 1120“. Cartea poştală este trimisă în ziua de 16 mai 1944 (făcuse deci o lună pe drum) şi este lesne să-ţi imaginezi cum se plimbase din mînă în mînă, în jurul mesei lungi, din stejar masiv geluit, culegînd semnăturile celor zece tineri care împliniseră, pesemne de curînd, 25 de ani şi a profesorului lor aflat, la 55 de ani, în apogeul carierei universitare. „Ce-o mai fi făcînd Sănduc?“, aruncase peste masă vreunul dintre ei. Sau poate Heidegger însuşi, scoţînd carnetul negru în care era menţionat fiecare membru al seminarului doctoral, întrebase: „Und Herr Dragomir? Haben Sie Nachrichten von Ihm?“. Exista vreo ştire despre „domnul Dragomir“? În mod evident, nu exista nici una.

Începutul cursei: din Ardeal în Regat

Alexandru Dragomir părăsise seminarul lui Heidegger, şi încetase astfel să mai ia parte la ritualul de la Zum Roten Bären, de şase luni, din noiembrie 1943. Fusese, în mod vădit, extrem de îndrăgit de către colegii lui şi în chip aparte apreciat de către Heidegger însuşi, pe ale cărui atestate seminariale (Scheine) — păstrate cu grijă printre