Ştefan Agopian faţă cu reacţiunea

Academia Caţavencu a încheiat anul 2003 cu două preocupări majore: publicarea unei liste de foşti securişti (între care destui au avut sarcini în... cultură) şi semnalarea nivelului scăzut al României literare, al cărei director, pe deasupra, s-ar fi dat cu puterea. Dl. Şt(efan) A(gopian) ţine cu tot dinadinsul să ne impună criteriile d-sale de valoare. Iritat, s-ar părea, de o notiţă a Cronicarului, care-i recomanda sincer şi dezinteresat să se întoarcă la uneltele sale în loc să comenteze arogant recenziile la recentul d-sale roman, dl. Şt. A. îşi arată colţii. Revista noastră ar „refuza să publice anumiţi autori, care au devenit indezirabili datorită (sic!) faptelor lor.” „E nevoie să dau exemple?” se întreabă retoric dl. Şt. A. Ar cam fi. Mai ales că remarca vine după şi înainte de altele din care am putea deduce contrariul şi anume că R.L. e adepta dezideratului caragialian, citat de dl. Şt. A., „pupat toţi piaţa endependenţi”. Cum logica e, de la o vîrstă încolo, greu de învăţat, Cronicarul îl mai invită o dată pe autorul lui Fric să-şi scrie romanele pînă la capăt, fiindcă ele nu-i cer decît talent, din care dl. Şt. A. are cu prisosinţă. * În acelaşi număr 50 din 2003, dl. E. Istodor are şi el ceva de împărţit cu dl. Manolescu. I-a cerut o opinie la telefon, pe care dl. Manolescu i-a furnizat-o amical, dar a uitat să-i ceară şi încuviinţarea de a o face publică. În presa civilizată aşa se procedează. Restul notiţei e o înseilare de presupuneri ale autorului, a căror valoare gazetărească o lăsăm la aprecierea cititorilor Academiei Caţavencu. Exemele sufleteşti ale dlui Şt. A. nasc, cum se vede, monştrişori în paginile unei publicaţii pe care o citim (am făcut public faptul) cu plăcere. * Din editorialul dlui Vasile Dan (Arca, nr. 10,11, 12 din 2003) spicuim finalul: „Dezvăluirea păcatelor lui Luc