La copaci e mai clar, mi-a scris la aniversare un prieten din Germania, mare iubitor de excursii, îşi adaugă cîte un inel la fiecare an, iar trupul lor se împlineşte şi devine mai puternic cu fiecare inel. În plus, dacă le analizezi cercurile, ai imaginea anilor buni şi răi, a accidentelor prin care au trecut şi care lasă urme vizibile pe inel, ai amprenta întregii lor vieţi...
La oameni, fără îndoială, e mai confuz şi mai complicat atît cu numărarea anilor, cît şi cu privirea în urmă şi trecerea cu bine de ziua aniversară, indiferent de vîrstă şi de secol. Urmele răului trăit sînt mai insidioase şi se transmit generaţiei următoare, iar cercurile vieţii te înlănţuie şi te împovărează. Literatura documentară stă mărturie. La 17 ani, Titu Maiorescu notează în jurnal: “Azi sînt de 17 ani; trist! Ziua asta nu e observată de nimeni...” Aproape un secol mai tîrziu, Mihail Sebastian îşi primeşte aniversarea a 29 de ani “nici bucuros, nici trist”, conştient că mai are cîteva lucruri de făcut pentru care, afirmă fără entuziasm, “sînt obligat să trăiesc”. La 32 de ani lucrurile arată chiar mai rău şi Sebastian notează, de ziua lui: “Mă simt bătrîn, urît, uzat. Nu-mi face nici o plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită. Încerc să nu mă gîndesc la viaţa mea – nici la cea care a trecut, nici la cea care vine. E un sentiment de inutilitate care mă disperează şi pe care vreau să-l ocolesc, să-l uit”. Încă elevă, contemporana lui Sebastian, cioraniana Jeni Acterian, scrie: “În trei zile 18 ani. Nu aştept nimic de la anul care vine. Cel de-al 18-lea an al meu va trece ca şi al 17-lea, lăsînd amintirea cîtorva cărţi citite şi imaginea cîtorva zile limpezi şi vesele, între altele, numeroase şi teribil de întunecate”. Pe la 40-50 de ani, luaţ
