Apariţia, la sfîrşitul anului abia încheiat, a cărţii de dialoguri Ileana Mălăncioiu – Daniel Cristea-Enache era aşteptată cu sentimente amestecate de lumea literară autohtonă, după ce Adevărul literar şi artistic publicase cîteva fragmente, să spunem, incitante din ea.

Poetă din generaţia lui Nichiata Stănescu (a debutat în volum în 1967), de o sensibilitate aparte, ale cărei versuri de după 1980 sînt un adevărat „document zguduitor al literaturii noastre într-una din cele mai penibile etape ale istoriei românilor” (Ion Negoiţescu), şi exegetă subtilă a „vinei tragice”, Ileana Mălăncioiu a devenit după 1990 o publicistă extrem de acidă „în război cu toată lumea”, chiar în rubrica pe care mult timp a deţinut-o la România literară. Era astfel de aşteptat ca acelaşi spirit revoltat să domine şi convorbirile ei cu criticul Daniel Cristea-Enache, al căror titlu, Recursul la memorie, trimite în egală măsură, spune scriitoarea, la cartezianul Discurs despre metodă şi la romanul lui Carpentier, Recurs la metodă (şi el, trimitere la Discurs).

Într-un alt volum de convorbiri, editat cu 30 de ani în urmă, între poetul Florin Mugur şi prozatorul Marin Preda (de care Mălăncioiu se simte legată), care e poate cel mai fascinant dialog al literaturii noastre postbelice, Mugur începe prin a-şi mărturisi reticenţele iniţiale faţă de un interviu cu autorul Moromeţilor: „(...) am spus de asemeni că am, faţă de Marin Preda, o dragoste îndepărtată, de cititor adolescent pentru autorul „său” şi că acest sentiment poate să exercite asupra mea un efect paralizant, transpunîndu-mă fie într-o iritantă stare de umilinţă, fie într-una de închidere paralizantă în sine.” Sînt atitudini care ameninţă pe oricine aflat într-o situaţie similară, faţă-n faţă cu obiectul admiraţiei literare şi căutînd tonul potrivit lipsit de ditirambi (căci „(...) interv