Prin anii ’70, în „Săptămâna” lui Eugen Barbu, ca şi în „Luceafărul” protocronizat, putea fi întâlnită relativ frecvent semnătura unui critic, pe numele său Marian Popa. Ca universitar, publicase nişte studii groase, iar folclorul îl descria drept un personaj de-un perfect cinism. Un coleg de generaţie, student la Bucureşti, îmi povestea că trecând pe la avizierul facultăţii de litere se amuzase să citescă titlurile lucrărilor de licenţă propuse de lectorul M. Popa. Ele sunau cam aşa (citez din memorie): „Imaginea clasei muncitoare în literatura din R.P. Bulgară”, „Imaginea clasei muncitoare în literatura din Republica Democrată Germană”. Şi tot aşa, cu R. P. Albania, U.R.S.S., R.S. Cehoslovacă, R.P. Ungară şi câte alte ţări vor fi fost membre ale „lagărului socialist”.
Nu ştiu dacă întâmplarea e adevărată, dar procedeul mi-a atras atenţia: prea era grosolană cusătura ca să nu i se vadă intenţia persiflatoare! Era greu de crezut că un om normal propunea asemenea titluri fără să aibă intenţia de a trage cu ochiul spre galerie: „Aţi văzut cum le-am copt-o?!” Pe de altă parte, „temele” se conformau perfect spiritului vremii. Oricine-ar fi îndrăznit să-i reproşeze că îşi bate joc de sistem, ar fi primit replica usturătoarte că dl. Popa nu face decât să urmeze indicaţiile partidului!
Pe această coardă — sfidătoare şi dubioasă în acelaşi timp — a evoluat mereu Marian Popa. Scria la „Săpămâna”, dar articolele sale, e adevărat, nu semănau cu insanităţile morale ieşite de sub pana „patronului” Barbu, a prim-ucenicului Vadim, a lui Mutaşcu, Lotreanu şi-a altor produse ale organului civil al Securităţii. Marian Popa părea a fi mai degrabă un spectactor fascinat al Gropii lui Ouatu, decât protagonistul ei. Ulterior, avea să iasă la iveală că autorul Comicologiei şi-al Formei ca deformare desfăşura şi alte munci decât cele pentru care era cunoscut î
