Au trecut mai bine de 75 de ani de la apariţia (în 1927) romanului Ciuleandra, dar naraţiunea şi sensurile ei simbolice îşi dovedesc o excepţională vitalitate. Posteritatea a făcut, printr-o serie de argumente şi conjuncturi imprevizibile, ca micul roman rebrenian să devanseze cota marii, impecabilei şi recii construcţii din Răscoala, pentru ca astăzi Ciuleandra să poată fi aşezat, fără vreo manevră de supralicitare, în preajma capodoperelor Ion şi Pădurea spânzuraţilor pe care timpul nu le-a clintit din prima linie valorică a operei prozatorului ardelean.

Vreau să pun în evidenţă ca pe un paradox al modernităţii acestei naraţiuni, revalorizarea unei antiteze specific romantice (înger şi demon) în contextul unui psihologism fundamental realist. Dan Mănucă, în eseul său monografic din 1995, a identificat această strategie ca pe o tehnică frecventă în opera lui Liviu Rebreanu.

După crimă, vinovăţia şi responsabilitatea sunt principalele poveri ale conştiinţei lui Puiu Faranga, poveri de care încearcă să scape. Toate frământările de conştiinţă, cât încă mai are luciditate, au un singur scop: să arate că este iresponsabil pentru crimă, că nu este vinovat, pentru că nu ar avea nici un motiv personal. Tatăl îi sugerează să simuleze nebunia, dar o minimă raţiune (sau numai viclenia) îi dictează să nu adopte această cale. I se va părea mai credibil să se refugieze în argumentul aparent „raţional” al predispoziţiei ereditare spre crimă. Astfel i se pare că scapă de povara responsabilităţii personale.

Puiu Faranga însuşi participă la procesul de idealizare a victimei, adică a Mădălinei, tocmai pentru a arăta că nu ar fi avut nici un motiv personal de a o ucide. A pune în seama ei eventuale infidelităţi conjugale i se pare o impietate, denunţată categoric în discuţia cu gardianul Andrei Leahu:

„– Ba aş putea spune că neva