E bine să ne ferim de obsesia de a descoperi specificul naţional în orice ocazie sau întîmplare general-umană. Evoluţia semantică şi succesul actual al verbului a bifa reprezintă totuşi un fapt – mărunt, dar semnificativ – care pare a întări unele stereotipuri (autocritice) ale imaginii despre sine. Chiar dacă verbul e un împrumut (nu foarte vechi) din franceză, sensul figurat cu care se foloseşte tot mai mult constituie, se pare, o evoluţie în interiorul limbii române. De altfel, chiar sensul propriu al cuvîntului prezintă o anume deviere faţă de sursă: în Petit Robert 1991, biffer apare cu înţelesul de „tăiere de pe listă”, ştergere, anulare, suprimare printr-o linie energică. În DEX 1996, a bifa e definit ca „a pune un mic semn (în formă de «v») la numite cifre sau cuvinte dintr-un registru, dintr-o listă etc. spre a şti că au fost verificate, controlate etc.” Cu un pas mai departe, reprezentînd lucrurile care trebuie făcute ca fiind plasate pe o listă imaginară, bifarea metaforică semnifică rezolvarea lor rapidă şi superficială, „aşa, ca să fie”. A bifa intră astfel în seria cuvintelor ironice care denumesc acţiuni din sfera „formelor fără fond”, a principiului „repede şi prost”: lucrul de mîntuială, expedierea, fuşereala, rasoleala etc.
De fapt, a bifa se foloseşte în prezent foarte mult (inclusiv în mediile electronice), pentru a indica modul de alegere a unei opţiuni din mai multe: de la testele-grilă pînă la programele computerizate, în care se aleg anumite variante de funcţionare („puteţi bifa cele două căsuţe”, „se va bifa căsuţa corespunzătoare”, „se va bifa una dintre variantele a sau b”). În acest sens tehnic, cuvîntul şi-a dezvoltat recent şi o familie lexicală, încă neînregistrată de dicţionarele noastre, cuprinzînd în primul rînd substantivul (derivat regresiv, postverbal) bifă, precum şi verbul a debifa. Substantivul feminin bifă
