Volumul cu cele 50 de sonete, scos de Mircea Cărtărescu la finele anului trecut, ar fi trebuit să apară în anii î80 ca un volum distinct şi poate înaintea Poemelor de amor (1983), unde ciclul de sonete număra doar 20 de texte. Din acel ciclu, unul singur nu este reluat în această carte mai mult de jumătate inedită. Pe ici, pe colo, există chiar şi mici modificări în textele cunoscute, neesenţiale însă. Cartea, aşa cum o arată încă din titlu (frumos de simplu) este însoţită cu desene semnate de Tudor Jebeleanu, nimeni altul decât autorul copertei Poemelor de amor. Aceasta ar fi mica istorie a sonetelor.
De ce a ales Mircea Cărtărescu să le publice abia cum, la o distanţă atât de mare de momentul când au fost scrise? Şi după ce şi-a anunţat retragerea de la festinul poeziei. Acest volum de sonete a apărut concomitent cu antologia Plurivers de la Humanitas şi are, evident, (şi) o altă semnificaţie, nu doar în sensul unei simple recuperări nostalgice a unei vârste poetice trecute. În Dragostea (1992), subintitulat poeme 1984-1987, volum cumva bilanţier, adunând restul de poeme de până la scrierea Levantului, există un poem, Rana, de care mi-am amintit citind aceste sonete: „o să suport condescendenţa tinerilor / o să las nasul în jos când o să vină vorba despre poezie, o să fac traduceri / ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc, / sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe / atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte / şi o să am succes «de prestigiu», mi se va spune «autorul poemelor de amor», / precursorul lui Dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci...” Desigur, succesul acestei cărţi se va lega invariabil şi de prestigiul autorului. E absolut normal. De altfel, nici Mircea Cărtărescu însuşi nu-şi închipuie altceva. Vremea acestor poeme a trecut, nu însă şi frumuseţea lor (unele sunt de-a dreptul splendide, cum su
