Nişte cozi la Loto zilele astea, mai ceva ca la Alimentarele lui Ceauşescu din zilele cu pui şi tacîmuri. Sau din cele cu zahăr şi ulei pe cartelă. Vremuri frumoase, pentru unii dintre noi. Toţi stăteam la aceleaşi cozi, mai aud zicînd pe cîte cineva care are nostalgia Epocii. Nu stăteam toţi, dar e pierdere de vreme să încerci să schimbi asemenea convingeri.
Cînd se apropie Ziua lui Ceauşescu, unii dintre cei care îl regretă îl invocă tînguios-ameninţător, ca pe un sfînt dintr-un calendar cu o singură sărbătoare pe an, la 26 ianuarie.
Duminica trecută mă duc să iau pîine de la brutăria din piaţă. Era şi acolo coadă, o biată rîmă în comparaţie cu şarpele uriaş care ieşea din uşa Loteriei, răsucindu-se de mai multe ori printre tarabe, înainte de a se întinde gros pe zeci de metri din trotuarul bulevardului.
La coada la pîine mă nimeresc lîngă o domnişoară niţel scriitoare, niţel ziaristă. Şi începe ea să mi-i foarfece pe cei de la coada la Loto. |ştia sînt românii! Nu s-ar duce să muncească, vor să cîştige la loterie!
Bagă ea de seamă că nu intru în duet cu remarcile ei critice şi-mi pune o întrebare de control: Tu joci la loto? Recunosc că da, fără nici un fel de fereală. Bietei fete – vorba vine, spre 30 de ani cu mai multe logodne ratate – nu-i pică bine răspunsul meu. Şi-mi pune o întrebare extraordinar de interesantă. „Dar nu-ţi dai seama că dacă ai avea ghinionul să cîştigi, s-ar termina cu tine ca scriitor?” Unde ar da Dumnezeu să cîştig, ca să văd cum se termină cu mine! Numai din asta şi aş scrie un roman de succes, oricît de tîmpit mi-ar ieşi!! Ea mă crede cinic şi începe să lucreze la idealismul meu de scriitor. Arta dezinteresată, autonomia esteticului etc.
De fapt, domnişoara cred că încerca să mă convingă să nu care cumva să cîştig marele premiu, de au început să zîmbească larg d
