Mi-l amintesc pe Lucian Valea de la întîlnirile scriitoriceşti ale anilor ’70-’80: ins scurt şi îndesat, deloc bătrîn (mă surprinde figura de Moş Crăciun de pe coperta cărţii pe care intenţionăm a o comenta aci!), sociabil, volubil, se arăta gata în orice clipă a demonstra, a susţine ceva, cu o îndîrjire temperamentală, însă nu în chip dizgraţios, ci cu o jovialitate, cu o căldură ce insufla convingerilor sale, statornice ori numai de moment, un fior de viaţă seducător. Părea un ghem de energie, însă nu egotică, ci dispusă a se comunica în cheie amabilă, a se dărui.

Aflu acum din materialul bibliografic al volumului său apărut postum, Generaţia amînată, că viaţa nu i-a fost deloc surîzătoare. Fiu al ţinuturilor bistriţene (născut în 1924), a debutat în 1939 cu o poezie publicată în revista Tribuna din Cluj, condusă de Ion Agârbiceanu, primul său volum de poezie, Mătănii pentru Fata Ardeleană, apărînd în 1941, la Buzău, în colecţia „Zarathustra”, patronată de Ion Caraion. Aidoma lui Ştefan Baciu, era socotit un fel de copil minune al versului românesc. În perioada războiului lucrează ca redactor la Gazeta Transilvaniei din Braşov, colaborînd în paralel şi la publicaţii precum Gândirea, Revista Fundaţiilor Regale, Universul literar, Cuvîntul literar, Luceafărul, Ardealul. În anii 1945-1946 predă la Şcoala Normală din Năsăud. Dar, în deceniile postbelice, traseul i s-a frînt. De la Năsăud, Braşov şi Bucureşti (unde şi-a făcut studiile universitare) a ajuns în detenţie politică pentru patru ani (ca fost membru al PNŢ e trimis la muncă silnică, pe şantierul-penitenciar Oneşti Baraj), apoi e proiectat în comuna Poieni din judeţul Cluj, la Timişoara, Bacău, Darabani, Suceava, Botoşani, pentru a reveni la Bistriţa (Ithaca sa) abia în 1986, oraş unde şi-a încheiat periplul pămîntesc în 1992. A publicat greu, cu mari intermitenţe. Monografia sa, fundamentală