- Social - nr. 15 / 23 Ianuarie, 2004 Cei zece ani care au urmat dupa infrangerea Revolutiei de la 1848 au cunoscut o intensificare continua a eforturilor natiunii romane pentru realizarea unitatii statale. Implinirea acestui deziderat a pus in miscare intreaga societate romaneasca, de la clacasi, pana la boierime. In sustinerea si pregatirea actului Unirii, un rol deosebit l-a avut generatia revolutionarilor pasoptisti, multi dintre ei obligati sa traiasca exilati in Franta sau in alte tari vest-europene. Prin intermediul presei, prin intruniri, prin memorii adresate personalitatilor politice si culturale ale Europei (exemplu, imparatului Napoleon al III-lea al Frantei, reginei Victoria a Marii Britanii etc.), se facea cunoscuta Europei si lumii intregi necesitatea crearii statului national roman. Conjunctura internationala de la mijlocul sec. al XIX-lea a facut posibila abordarea, pentru inceput, a unirii Moldovei cu Tara Romaneasca (Muntenia), considerata ca prim pas catre intemeierea statului national unitar. Dupa incheierea Razboiului Crimeii (1853-1856), s-a intrunit Congresul de pace de la Paris (1856), la care au participat reprezentantii celor sapte puteri europene: Franta, Anglia, Austria, Turcia, Rusia, Prusia si Regatul Sardiniei. Victoria asupra Rusiei, repurtata de Turcia, cu sprijinul Angliei, Frantei si Sardiniei, a produs schimbari in raportul de forte din Europa. In noul context, cele doua Principate dunarene, Moldova si Muntenia, au intrat in ecuatia stabilirii echilibrului de forte in aceasta parte a Europei. Anglia, importatoare de grane romanesti, dorea sa indeparteze Rusia din pozitia de potential stapan al Deltei Dunarii; in general, statele europene urmareau sa obtina libertatea de navigatie pe Dunare, ea trebuind sa devina un fluviu european. Totodata, cunoscand intentiile expansioniste ale Rusiei tariste, marile puteri vedeau necesar