Lucian Pintilie
Bricabrac
Editura Humanitas,
Bucuresti, 2003,
536 p., f.p.
Nu stiu ce nume s-ar putea da formei cvasimuzicale in care Lucian Pintilie a compus cele peste 500 de pagini ample ale volumului Bricabrac, tiparit la Editura Humanitas in 2003. Dar cred ca numai aproximind ceva in aria sinesteziei se poate comenta cit de cit la obiect opera literara oferita acum de un autor care, incepind cu Filozofia, cuprinde cam toate umanioarele cind se exprima, de pilda, in felul urmator (in dialog cu George Banu) despre un spectacol de teatru (Trei surori), pe care tocmai il pregatea in 1978: „Actul intii e construit conform cu legile recuperarii idilice a memoriei, fiindca nu te inseli doar in privinta viitorului, ci si in privinta trecutului. Mai intii, va exista o massa de muzica sPintilie nu vrea, programatic, sa evite cacofoniile – n.n.t corespunzatoare massei de lumina; ea va fi ordonata potrivit straturilor suprapuse: un strat Liszt plin de patos, un strat de orga, un strat laic de ghitara banala, un strat zgomot de pasari si vint, un strat de tacere si apoi din nou un strat Liszt, un strat laic etc., asa cum se amesteca straturile in vechile fresce ale minastirilor“.
E o respiratie metasimfonica in conducerea temelor si motivelor partiturii textuale, cu care parcurgi si, oricum, cu care inchei volumul. Bineinteles, cu o conditie: sa sesizezi acele teme si motive, sa parvii la starea perceptiva in care Alain Robbe-Grillet putea sa scrie in 1987 despre o montare a compatriotului nostru, dupa Pirandello, la Théatre de la Ville din Paris: „Imensa reusita a lui Pintilie este de a fi dat viata acestor lucruri intr-o exuberanta proliferare de umbre si oglinzi cu aparitie succesiva, in care lucirile fatetelor si reflectarile spiritului critic reusesc, intr-o aparenta dezordine «improvizata», sa puna in lumina int
