Cine vrea sa o cunoasca pe Monica Lovinescu va fi deplin edificat citind La apa Vavilonului. Acolo se masoara, poate mai bine decit oriunde, dimensiunea uneia dintre cele mai indragite personalitati culturale romanesti. Cartea, aparuta in anul 2001, da masura profundului umanism al scriitoarei, atitudinii cultivat-democratice a militantei anticomuniste. La apa Vavilonului arata si cit de injuste sint judecatile celor care citesc radicalitatea autoarei fata de regimul comunist in registru negativ: ca expresie a indiferentei ei pentru alte tragedii; sau lipsa de empatie fata de slabiciunile omenesti; ori eludarea complexitatii fiintei umane si a regimurilor politice. Din contra, ea a fost si este inadaptabila la orice forma de nedreptate si ipocrizie. Iar daca Monica Lovinescu ii va contraria pe unii – cind evalueaza situatia politicii corecte in Romania s.a. –, aceasta intra in domeniul diferentelor absolut legitime. Pe buna sa intentie si pe discernamintul ei se poate conta intotdeauna.

Fresca sau notatie subiectiva?

Invoc aici La apa Vavilonului, caci mi se pare necesar sa se remarce distinctiile acestui text tot cu miza memorialistica de recentul Jurnal (Editura Humanitas, 2003) care acopera perioada 1990-1993. Crescut din notatia zilnica, construit din stiri, impresii, Jurnalul sugereaza conectarea mai directa la istorie decit o fac scrierile elaborate si analitice. Meticulos si sincer, volumul pare a continua, cum scrie si pe coperta a patra a volumului, „fresca unei jumatati de secol de exil politico-literar romanesc“ cu desenul unei lumi de personaje „mai animate parca de iluzii, energii, sperante si entuziasme decit cele precedente si decit cele care vor urma“. Ideea de „fresca“ ar putea sa se impuna in gindul cititorilor. Or, o astfel de perceptie comporta un risc. Este ceea ce voi incerca sa arat, comentind acest volum diferi