„Oricare din actele tale sa fie un inceput, sa pastreze totdeauna un sens inaugural“: astfel de indemnuri il rostesc pe un artist viteaz, care-si apara gelos intensitatea ireductibila si prospetimea vitala a descoperirilor sale. Cu vrednicie, Horia Bernea a sustinut mereu impresia de imediat si de neta urgenta expresiva, care-i semnul unei frumoase naturi de pictor.

Dar, departe de vreun orb abandon, aceste bogatii ramin sub control, energiile operei deseneaza un proiect total, scandat de cicluri coherente, intr-o alternanta de exercitii spirituale. Inaintarea lor se adinceste abolind distinctiile parazitare, facind zadarnice distinctiile de o absoluitate pedanta, care opun figurativ si non-figurativ, traditie si libertate.

Din contra, acest laureat al Bienalei de la Paris, care nu si-a interzis cindva un anume radicalism conceptual, stie sa interpeleze inepuizabile versante ale experientei istorice, de la arta paleo-crestina pina la Van Gogh si Soutine, de la diagramele geometrice in mandala, din India si Tibet, pina la miniatura irlandeza si arta romanica a Cataloniei; de la orizonturile indepartate pina la fagasul unei sensibilitati de aici, de aproape, pe care o imbratiseaza cu un curaj ardent. Caci el se comporta ca un redemptor al traditiei, capabil sa dea reviviscenta naturii moarte, in chip de metafizica „hrana“, si sa asume peisajul din acceptia muzeala printr-o cosmica empatie; ori sa coincida cu elementul naiv si popular, spre a-l magnifica dinlauntru, intr-un elan ce amesteca umila prezenta si splendoare. Gratie, de altminteri, actiunii lui Horia Bernea, Muzeul taranului Roman, pe care l-a creat in Bucuresti, a stiut sa cucereasca o apoteoza la scara internationala: pentru nesecata imaginatie pe care o desfasoara, Consiliul Europei promovindu-l in 1996 printre zeci de institutii de acelasi fel, de pe intregul continent, Muzeul European