Este un lucru binecunoscut că Franz Kafka şi-a petrecut scurta sa viaţă (1883-1924) în mediul praghez, caracterizat prin întrepătrunderea culturilor cehe, germane şi evreieşti. Familia negustorului Kafka locuia în cartierul evreiesc (fostul ghetou), delimitat de câteva sinagogi şi de Vechiul cimitir; prozatorul însuşi vorbea şi scria nemţeşte, dar, în acelaşi timp, chiar în ciuda firii sale introvertite, întreţinea legături şi cu câţiva scriitori şi intelectuali cehi.
Coexistenţa rodnică a celor trei elemente ce formau climatul cultural praghez a luat sfârşit odată cu tratatul de la München, ocupaţia Cehoslovaciei de către Germania nazistă şi izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Majoritatea populaţiei evreieşti din Protektoratul Böhmen und Mähren a pierit în holocaust (în jur de 80.000 de persoane), doar puţini reuşiseră să emigreze înainte de război. În schimb, după Conferinţa de pace de la Potsdam, de pe teritoriul Cehoslovaciei au fost transferaţi în Germania aproape toţi nemţii (circa trei milioane de locuitori).
Regimul comunist, instaurat în Cehoslovacia începând din februarie 1948, n-avea nici un interes să-i pomenească pe artiştii şi literaţii provenind din mediul german sau evreiesc. Cu toate că în Occident opera lui Franz Kafka a început să fie cunoscută, datorită eforturilor prietenului său Max Brod care a publicat-o, deşi după testamentul autorului ar fi trebuit să fie arsă, la noi rămânea învăluită în tăcere. Abia pe la începutul anilor şaizeci – perioadă de dezgheţ ideologic – câţiva literaţi cehi au reuşit să organizeze în castelul de la Liblice, care aparţinea atunci Academiei Cehoslovace de Ştiinţe, o conferinţă internaţională pe tema biografiei şi a operei lui Kafka (1963) şi, de asemenea, au impus traducerea şi publicarea principalelor sale opere (Povestiri, în 1964, Procesul şi Castelul, în 1965). În acest c
