Am combătut încă o dată [...] formula calpă, dar de mare succes, «forme fără fond», manevrată de mulţi pînă în ceasul de faţă, deşi ea a fost infirmată de evoluţia problemei în timp (sau de Istorie, dacă vrem să ne exprimăm în termeni marxişti)”, scrie dl Alexandru George într-un articol recent din Luceafărul referindu-se la faimoasa teză a lui Titu Maiorescu. Aş remarca, înainte de orice, că teza a fost combătută de absolut toţi comentatorii, aşa că „manevrarea” ei nu-mi este deloc limpede în context. Cît despre infirmare, am o părere complet diferită de a dlui George, ca de altfel, şi de a lui Lovinescu, Zeletin, Ornea sau Marino, spre a-i numi pe cîţiva dintre combatanţi. Mai mult, văd teza confirmată, nu o singură dată, ci de mai multe ori, începînd cu epoca în care a fost emisă, şi ajungînd pînă în zilele noastre. În al treilea rînd, la origine şi în intenţie, teza este una de critică culturală, (premisa celei dintîi bătălii canonice de la noi), ceea ce ar trebui să ne pună în gardă contra extrapolărilor abuzive.

Articolul dlui George face parte dintr-o serie polemică, ţinta fiind un studiu al dlui Ciprian Şiulea dintr-o carte (Retori, simulacre, imposturi) pe care am semnalat-o eu însumi într-un editorial de anul trecut. Între altele, dl Şiulea are meritul de a dovedi eroarea celor care au tras concluzia că, respingîndu-le ca forme goale, Maiorescu a fost contra formelor europene, mai exact, occidentale, împrumutate de generaţia paşoptistă, comportîndu-se ca un autarhist reacţionar şi antiliberal, pe care extrema dreaptă interbelică, în cap cu Nae Ionescu, l-ar fi putut revendica. Pentru o asemenea enormă susţinere nu există absolut nici un temei în textele lui Maiorescu. Spre a-l putea învinui de antioccidentalism ar trebui să-l surprindem refuzînd principiile burghezo-liberale ale secolului său, în numele unui statu-quo care să îngăduie per