Duminica trecută, constatînd că iar am uitat să cumpăr pîine, am coborît pînă la magazinul din apropiere. Era o vreme splendidă, neobişnuită pentru luna ianuarie. Ca mulţi dintre semenii mei, am şi eu, probabil, în trup, o mulţime de celule cu amintiri vegetale, care mă fac să “rîd la soare” şi să fiu veselă o dată cu “vremea cea bună”. De data aceasta, totuşi, meteosensibilitatea mea nu funcţiona. Am intrat în magazin cu un soi de nelinişte pe care n-am stat s-o analizez, am cumpărat pîine, am ieşit din magazin cu un aer posac, deşi nu mă certasem cu nimeni şi a trebuit să constat evidenţa: eram de-a dreptul supărată, rău supărată. M-am oprit brusc în mijlocul drumului, ca Socrate cînd trebuia să se gîndească la adevărurile lumii şi m-am întrebat ce se întîmplă. N-a trebuit să stau locului o zi întreagă, ca filozoful, ca să rezolv problema, căci mi-am dat seama imediat de ce mă purtam ca un om profund ofensat. Fiindcă în cele două săptămîni de cînd începuse anul, era a doua oară că mi se furase preşul din faţa uşii. Într-adevăr, la ieşire am constatat lipsa celui de-al doilea preş, dar sentimentul de rău s-a cristalizat abia apoi.
Primul, cel de iută, era chiar frumos, avea un mic model, mă legasem de el, iar el părea legat de uşa mea, doar că atunci cînd m-am întors din vacanţă, am văzut că s-a dezlegat de mine o dată cu anul vechi. Şi al doilea, în toată modestia lui bleumarin, avea deja o poveste personală. Am urcat pe scări, privind atent, ca un om care şi-a pierdut un lucru de preţ, un lănţişor, cheia sau actele şi speră să le găsească. Am studiat, pentru prima dată, intrările la celelalte apartamente din bloc. Jumătate n-aveau în faţă nici un fel de preş, mi-au amintit de roţile de automobil fără apărătoare, jumătate erau împodobite cu un soi de cîrpe jegoase, una mai neplăcută la vedere decît alta. La ce bun să te ştergi pe ceva mai murdar d