Chiar dacă în tiraje mici, apar azi mai multe cărţi (titluri) decât odinioară, ceea ce face mai dificilă acţiunea de urmărire şi triere. Spre ce să ne îndreptăm mai întâi? Prea adesea întâmpinăm aleatoriu noile apariţii, după cum ne ajung sub priviri. Destule, ce e drept, nici nu merită să ne ajungă, dar sunt şi altele care merită şi nu ne ajung. Există cărţi bune pe care abia dacă le vedem consemnate la rubricile de anunţuri şi uneori nici acolo.

O carte bună care nu a reţinut atenţia cronicarilor literari, cu o excepţie, este romanul Ţarcul de Costache Anton, apărut la Editura „Cartea Românească” la sfârşitul lui 2002. Excepţia o constituie Nicolae Bârna, care i-a dedicat un comentariu atent în „Viaţa românească” (nr. 10/2003). Alte ecouri, după ştiinţa mea, Ţarcul nu a înregistrat.

Şi este totuşi o carte „de ţinută”, „scrisă bine, frumos, limpede”, cum constata Nicolae Bârna în amintita cronică. O carte cu o structură complexă, aş adăuga, antrenând desfăşurări epice şi personaje care se reţin. Este nedrept să fie ignorată.

Să spun însă că nu de o carte nouă este vorba, şi nici de o reeditare, ci de o carte restaurată. La origine s-a aflat romanul Dimineţile lungi, scris de Costache Anton pe la începutul anilor ’70 ai trecutului veac şi publicat în 1976. L-a reluat, cu modificări, într-un alt roman, Întâlniri paralele, din 1986, considerat de Valeriu Cristea, la apariţie, „o carte matură a prozei noastre contemporane”, „un roman dens” (v. în Fereastra criticului, 1987). Dar amândouă versiunile avuseseră de suportat agresiunea cenzurii, autorul văzându-se constrâns să elimine părţi din textul originar şi să facă şi alte schimbări. În sfârşit, a treia versiune, Ţarcul, reprezintă forma restaurată a acestui roman a cărui scriere şi rescriere s-a întins pe durata a trei decenii. Bine ar fi fost ca autorul (sau editura) să ne