Cătălin Mihuleac a publicat în total patru volume de proză scurtă (Garsonieră memorială confort trei, Maşina de scris, 1996; Titlu neprecizat, Polirom, 1999) şi un roman (Dispariţia oraşului Iaşi, Institutul European, 1998), în paralel cu o susţinută activitate de jurnalist. Cu toate acestea, a atras şi nu prea atenţia criticii literare. Câteva proze reuşite citite în diverse periodice, mi-l recomandau ca pe un prozator plin de vervă, cu o imaginaţie debordantă, mult umor, manierist în sensul bun. Lectura ultimelor două volume de povestiri mi-a confirmat primele impresii, dar mi-a strecurat şi primele îndoieli.

Cătălin Mihuleac are o formulă pe care o urmează cu sfinţenie. Personajele principale ale prozelor sale sunt clişee, prejudecăţi, defecte, vicii şi, în general, o gamă largă de situaţii culese din imaginarul social contemporan, mai toate purtând pecetea unor conotaţii negative. Şi când spun personaj principal, nu vizez o metaforă. Căci tocmai aici intervine marca personală a prozatorului ieşean: confuzia şi glisajul elementelor din planul figurat spre cel propriu, din cel ideatic spre cel material, din cel obiectual spre organic; deseori, în dezvoltări tot mai absurde. O inversiune surprinzăroare şi de efect se produce în fiecare povestire, ieşind brusc sau, dimpotrivă, cât mai firesc din limitele realităţii convenţionale. Prozele par scrise din nimic. Găsirea unei perspective năstruşnice, mai neobişnuite e totul. Iar poanta pare să vină de la sine. Aerul condiţionat de la oraş se destăinuie aerului curat de la ţară, un impresar încheie un contract nu cu muzicianul de pe scenă, ci cu publicul din sală, cineva face trafic cu vârste false, doi fraţi merg la judecată pentru a fi declaraţi juridic colegi de şcoală, ceea ce părea un stol de păsări nu e decât un stol de creiere migratoare, femeile senatorilor sunt vlăguite pentru că de fiecare dată