*

* *

Şi dacă simbolul nu mai are pământ

Primim o a doua fecunditate.

Totul trece fără culoare

Într-o culoare ce izbeşte.

Ocrul cărnii prin care am iubit

Pare un cobra înveninând înmiit

Răul din fiecare os

Ce zace în tulburarea sublunară

Deasupra dragostei, acoperind-o

Cu un covor zburător.

Ce muritor se umple răul,

Prin sine însuşi golit!

Răsună râsul zilelor sacre.

Sunt o gâscă sălbatică şi chem din cer

Să mă audă respiraţia ta

Pe care am avut-o suflu.

*

* *

Din aer adun pietre

Şi în mine le arunc.

Aud cum în ele se aprind duhuri.

Îngeri de peste ritualuri,

Mă săgetaţi cu vindecarea,

Vestind în piatra mea!

*

* *

A venit ziua prototip

În care am putea să ne înţelegem

Despre ceva sfânt.

Chiar şi o minciună face uneori pui

albi

Ce dau din aripi pentru un dincolo de

viaţă,

Către nimeni sau către preaplin.

Adevăr sau minciună să fie

Ziua de azi într-un vapor

Demult sub mâlul mării?

Dintr-un demon ce s-a împerecheat cu

tine

M-ai născut, mamă, şi m-ai minţit.

Cum de am putut să iubesc

Ceea ce era vid în tine?

Şi totuşi îţi mângâi numele

Pentru a-l linişti.

Nu a făcut mare scofală pe lume

În afară de a-mi da viaţă.

Aşa cum e ea, peticită şi din nou ruptă.

Cu peticele şi rupturile astea

Rog cerul să treacă prin ele