Poem de dragoste

E un fel de amiază stricată, mustind

ca prunele mult prea coapte care plesnesc fără

zgomot,

cu sucuri şi carne dulceagă de fruct doborât –

dând buzna afară

din pieliţa vineţie în care aşteptau ghemuite.

Din aroganţă mi-am zădărnicit mai vechea

hotărâre de a mărturisi:

ecoul versurilor pe care le-am smuls din sucurile

şi carnea micului animal

doborât la marginea zidului de lut s-au spulberat

într-un

irepetabil joc de artificii în ziua când zăpada

începuse a se topi

de pe scheletul atât de schimbat al memoriei

noastre comune.

Acum aştept, dedublat, între limba maternă,

zimţată ca un crenel negru

gata de atac împotriva celor două silabe roşii de

la marginea mării

şi gestul sintactic din privirea tatălui rigid şi

captiv.

Nimic nu e mai departe de mine decât stâlpul de

care stau lipit,

dârdâind. Îmi ies aburi din mâini şi din ţeastă.

Fac paşi cu creierul.

La rădăcina nervilor scriu: – Aşteaptă-mă, tu,

chiar departe,

iubito cu păr arămiu...

Poem de dragoste

Nu se stingea ţigara pe jumătate îngropată-n

nisip, de parcă

o mare întreagă trecând peste solzii jarului treaz,

noapte de noapte,

nu ar mai fi putut să îl stingă – se opintea doar

în el,

şi ai fi zis că braţele musculoase ale apei saline

odată îl va spăla,

trecând prin asprimea întortocheată