Stimate domnule Lucian Raicu,
Viaţa devine tot mai grea! Lui Eminescu îi era, totuşi, aproximativ uşor, după ce-şi adusese creierii la punctul de fierbere, să ridice, în plimbările lui prin Copou, cu vîrful bastonului, poalele rochiilor fluturînd fascinant, pentru a privi curul doamnelor necunoscute. Ce mă fac eu, mă întreb, stimate domn, cu blugistele astea? A le trage pantalonii de pe cur, în plină stradă, cînd ei sînt atît de etanş fixaţi în fermoare şi de pneumatic umpluţi cu carne, e o treabă de o mie de ori mai costisitoare, mai îndelungată, aproape o luptă corp la corp. Eminescu se baza şi pe surpriză, în cazul meu ar trebui să fac apel mai mult la covingere, ar interveni retorica, liberul consimţămînt etc... Spun toate astea fiindcă de cîteva zile, în Iaşi, au apărut cele mai tulburătoare femei, ca întotdeauna între întîi şi cincisprezece septembrie: studente restanţiere! Au ceva pe care în zadar mi-aş dori să-l scriu. Picioarele şi sînii lor trăiesc independent, în afara panicii examenelor, ochii doar, umpluţi de spaimă, rugători, le fac mai accesibile, mai puţin extraterestre. Simţi că vor să fie salvate şi tu ai putea-o face, punîndu-le un opt sau un nouă şi-apoi ducîndu-le-n braţe pînă-n prima odăiţă luată cu chirie, atîrnînd o pătură la geam, încuind uşa c-o cheie subţire de alamă, ajutîndu-le febril să se descotorosească de întregul lor harnaşament bătut în ţinte, orbit deodată, de strălucirea lustruită a şoldurilor. Ce soare lent e o femeie!
*
N-am citit jurnalul lui Kafka, n-am citit scrisorile lui, care, aud, sînt formidabile! Uneori sînt disperat că nu voi citi cărţi esenţiale ce m-ar fi făcut să trăiesc înzecit, însutit, înmiit. Cu cîte mii de ani îţi poţi lungi viaţa, adăugînd la a ta pe cea a scriitorilor mari, dragi, adoraţi, închegată-n opere eterne! Lectura ca elixir, căutat cu ferv
