Paginile economice ale presei înregistrează adevărate cutremure prin dezvăluirile marilor fraude din lumea marilor afaceri. E ca şi cum în presa tabloidă s-ar scrie că a fost descoperit un complot care a dus la asasinarea lui Lady Di sau că Nicole Kidman s-a împăcat cu Tom Cruise. În 2001, în SUA, scandalul Enron a determinat adoptarea unor noi reglementări pentru îmbunătăţirea standardelor manageriale, iar una dintre cele mai mari şi mai celebre firme de expertiză şi control a dispărut de pe piaţă, cu reputaţia distrusă de cîţiva angajaţi necinstiţi. În timp ce se perindau în faţa camerelor de televiziune directorii în cătuşe, comentatorii serioşi considerau că ameninţarea priveşte întreg sistemul capitalist (The Economist, 17 ianuarie 2004). În Germania, şase foşti directori ai firmei Mannesmann sînt judecaţi sub acuzaţia de abuz de încredere: cinci dintre ei au primit aproximativ 60 de milioane de euro ca să nu se opună preluării firmei de către un consorţiu britanic. Scandalul italian declanşat de falimentul firmei Parmalat confirmă existenţa bolii în centrul sistemului, pentru că multe elemente se aseamănă: managementul corupt, un consiliu de administraţie unde mulţi figurează pentru că sînt rude cu proprietarii, oricînd gata să se lase minţiţi sau să mintă, folosirea unor filiale offshore, paradisuri fiscale unde cu ajutorul marilor bănci cinstite se fac scamatorii cu sume de bani imense, expertiza obligatorie din exteriorul firmei prestată de persoane corupte. Cînd scandalul a început lipseau 4 miliarde de dolari, apoi au devenit 8, acum cifra a ajuns la 14 miliarde şi specialiştii firmei PricewaterhouseCoopers chemaţi să numere morţii cred că, în martie, cînd se va da publicităţii raportul final, s-ar putea să fie şi mai mare. Frauda durează de mult şi a fost posibilă pentru că s-au raportat cifre false susţinute de documente false, directori execut