Nikolai Berdiaev pomeneşte în Exerciţiu de autobiografie filozofică despre un vis care, spunea el, reflecta ceva din tipul lui spiritual, rebel faţă de convenţii, tradiţionalism, autoritate religioasă impusă. Se află într-o piaţă foarte întinsă, plină de mese încărcate: este adunarea ecumenică a credinţei. Vrea să i se alăture, să participe, dar oriunde încearcă să se aşeze, i se spune că locul e ocupat, nu e pentru el. În ce îl priveşte, visul continuă; se caţără pe o stîncă aridă din marginea uriaşei pieţe... Dar, pentru mulţi, angajarea religioasă înseamnă încă să stai la o masă îmbelşugată la care ai tendinţa să nu îi mai primeşti şi pe alţii. Dumnezeu îţi aparţine. În materie de religie, unul dintre lucrurile cele mai grele, cred, este să păstrezi distanţa între tine şi Dumnezeu. E foarte greu să păstrezi ideea că Dumnezeu nu îţi seamănă, nu gîndeşte ca tine, nu îţi favorizează marile sau micile interese, nu e pe de-a-ntregul de partea ta. (A fi de partea ta însemnînd, în cazuri de fanatism, că e împotriva celorlalţi.) Dar şi fără fanatism, există mereu tentaţia să-l priveşti ca fiind "de partea ta", inclus în categorii la îndemînă, familiare, să îl priveşti ca pe un soi de posesiune de preţ, care te legitimează. De pildă, printre cele mai brutale înjosiri ale spiritului se află, pentru Berdiaev, tendinţa - inclusiv tendinţa teologiei - de a concepe divinul preponderent după categoriile sociologice de forţă, dominaţie, autoritate. E generată astfel o concepţie a religiei care o reduce în mare măsură la un fenomen social, la o relaţie cu instituţiile sacralizate ale credinţei. Or, de vreme ce în loc de recunoaşterea divinului însuşi ajunge să fie sacralizată o instituţie, sacralizarea se întinde uşor la alte instituţii ori colectivităţi (statul, naţiunea, mişcări ideologice care se consideră misionate să înnoiască lumea...); e ceea ce Berdiaev numea "sacr