Nu ştiu să existe limbi mai exersate în saluturi linguşitoare, temenele şi salamalecuri decît limba română. Fireşte, limba în sine nu are nici o vină - cei care o folosesc îi dau întrebuinţările de care sufletele lor au nevoie. Salutul "Să trăiţi!", care, în esenţă, n-are nimic rău, e conotat imediat cu aplecarea de spate, ochii ridicaţi pe sub sprîncene, mîna arcuită spre tîmplă şi zîmbetul de slugă. Fie că e milităros, fie că e civil, "Să trăiţi!" este un reflex de supuşenie şi cuminţenie. Nu e un salut, ci e o ofertă: sînt al matale, ia-mă! La fel stau lucrurile cu respectul. Îmi amintesc cum, în copilăria mea, domnii în vîrstă care ieşeau duminică la plimbare în costum şi cu pălărie se întîlneau pe stradă şi se salutau "Cu respect!". Era ceva din altă lume, între saluturile muncitoreşti sau mitocăneşti de-a dreptul care umpluseră trotuarele. "Cu respect!", salut care însoţea gestul ridicării pălăriei, avea o solemnitate de bună calitate, o cordialitate elegantă pe care nu o găseam la alte saluturi. Îmi plăcea. Acum, "Cu respect!" a devenit "Tot respectu'!" şi te cam îngreţoşează. Dar respectul, pentru un neam atît de exersat în arta pupincurismului, se poate întinde ca guma elastică. Mai nou, multă lume respectă funcţiile. Sau instituţiile. De ani buni, s-a instaurat în România un fel de cult vulgar şi ipocrit al instituţiilor şi funcţiilor. Într-o ţară ca aceasta, în care cultura instituţională şi politica abia încep, timid, să prindă rădăcini, vom fi surprinşi să vedem cîţi oameni declară că respectă instituţiile/ funcţiile statului. De regulă, această declaraţie se face ca un preambul al unui protest. Începi aşa: "Eu respect funcţia dlui X", continui cu "dar", adaugi, eventual, un îmi pare rău" şi spui, în sfîrşit, ce ai pe suflet. Merge chiar şi "e un prost". O tămîiere gratuită a unor abstracţiuni, făcută în scopul de a mai face o temenea chiar şi atu