Dacă trăieşti la New York, spun unii, nu trebuie să te duci niciunde pentru a-i întîlni pe cei mai buni, toţi vor trece o dată pe aici. La întrebarea pe care mi-o pun deseori prieteni din România: "Ce se mai întîmplă la New York?", dincolo de convenţionalul "Totul!", le-aş fi putut spune că, la jumătatea lui decembrie, Andrei Şerban a triumfat pe scena Operei Metropolitan, ridicînd publicul în picioare (un public exigent, greu de impresionat, obişnuit cu producţii internaţionale excepţionale), primind ovaţii minute în şir la premiera spectacolului Benvenuto Cellini: o producţie neconvenţională, în care marele regizor român îi redă muzicii lui Hector Berlioz exuberanţa imaginativă. Un spectacol total, din care nu lipsesc pantomima, teatrul în teatru, commedia dell'arte, farsa, carnavalul, scenele romantice sau grandioase tablouri de grup. Pornind de la viaţa sculptorului italian Benvenuto Cellini, Berlioz îşi recreează propriul ego, găsind similitudini între propria sa existenţă şi cea a maestrului renascentist. Relaţia artistului cu puterea sau împăcarea prin artă sînt, pe de altă parte, temele favorite ale lui Andrei Şerban, căutătorul de inefabil şi producătorul de originalitate. Spirit tînăr, dornic mereu să experimenteze, să descopere formule scenice noi, să reformuleze mituri, dîndu-le interpretări în rezonanţă cu un anume context politic sau cu o mişcare artistică, Andrei Şerban îmbină tehnici teatrale diverse, pe unele le inventează, pe altele le creează, exploatează imaginativ fiecare replică sau situaţie, ideile lui artistice fiind la fel de puternice în spectacol ca şi cele ale autorului pe care îl pune în scenă. În montarea de la Metropolitan, Berlioz zboară pirandellian cu partitura operei sale pe deasupra orchestrei şi corului, artiştii sînt ei înşişi cronicarii libretului, mişcarea precede sunetele, muzica urmează gesturile, există o poezie a joc