PSD promitea la începutul mandatului o "integrare demnă în UE". M-am întrebat încă de atunci ce poate să însemne asta şi nu prea m-am lămurit: liderii partidului de guvernămînt n-au binevoit să detalieze un asemenea concept greu de semnificaţii. Am încercat, în timp, un efort hermeneutic personal şi am subînţeles că tema demnităţii ar fi un fel de variantă (post)modernă a mai vechii teme a "neatîrnării": nu vom accepta necondiţionat chiar tot ce ni se cere "de sus", de la Bruxelles, nu ne vom lăsa "anexaţi", ci vom negocia ferm, ca să ştie dumnealor europenii că România e condusă de la Bucureşti. Nu ştiu dacă am subînţeles corect, mai ales că între timp, în procesul de negociere, pînă şi Guvernul şi-a şters din agendă tema "integrării demne", optînd pentru o integrare pur şi simplu. Ba chiar cum o fi, numai să fie în 2007. Mi-am reamintit recent de acest cuvînt pierdut pe traseul guvernării urmărind reacţiile oficialilor români faţă de raportul baroanei Emma Nicholson şi faţă de alţi reprezentanţi ai UE. Raportul conţinea mai multe critici, între care una referitoare la adoptarea de către familii italiene a peste o sută de copii români, în ciuda faptului că autorităţile române s-au angajat să sisteze adopţiile internaţionale. Emma Nicholson se declara nemulţumită şi de faptul că nu a fost informată în legătură cu acest subiect. Mai mulţi demnitari români ("demnitar" are, etimologic, legătură cu "demn"; dar se pare că numai etimologic), de la premier pînă la cineva din conducerea autorităţii care se ocupă de adopţii, au avut replici de genul "dar cine e, mă rog frumos, doamna Nicholson asta, de pretinde să fie informată?". Evident, ştiau cine e: raportor pentru România al Parlamentului European. Avînd în vedere această calitate, ar fi fost cu adevărat demn din partea Guvernului să o informeze, mai ales dacă avea motive să ia o asemenea decizie (şi, din cîte şti