* Stăpînul inelelor: Întoarcerea regelui / The Lord of the Rings: The Return of the King (SUA, 2003) de Peter Jackson .
E uşor să uiţi că există şi o opoziţie. În orice caz, în ultimele minute ale ultimei părţi din trilogia Stăpînul inelelor, cînd Frodo (Elijah Wood) şi-a îndeplinit misiunea - distrugerea maleficului inel - şi s-a trezit în pătuţul lui de hobbit, şi regizorul Peter Jackson a găsit o modalitate de a-i scoate la rampă, unul cîte unul, pe eroii noştri (ei se înfăţisează pe rînd la căpătîiul lui Frodo), şi publicul de la Patria a aplaudat la apariţia elfului Legolas (Orlando Bloom) şi, încă o dată, la apariţia regelui Aragorn (Viggo Mortensen) - în momentele acelea, eu uitasem că există o opoziţie. Dar acum, înainte de a asmuţi asupra filmului laudele mele cele mai deşucheate, permiteţi-mi să spun că da, ţin cont de existenţa opoziţiei, ba chiar aş vrea s-o mîngîi puţin pe aripi. Există aripa fanatică; ea freamătă protectoare deasupra cuvintelor lui J.R.R. Tolkien şi se zbîrleşte de durere pentru fiecare episod, personaj sau crîmpei de dialog care n-a ajuns întreg la capătul călătoriei din carte în film. Aş putea să le spun că zece ore de film - chiar dacă filmul e o epopee - sînt, totuşi, mai puţin încăpătoare decît o mie de pagini de Sfîntă Scriptură, că n-ar trebui să se teamă atîta de cuţit, că însuşi Shakespeare s-a lăsat tăiat - de Orson Welles şi Laurence Olivier, printre alţii - şi uite-l ce sănătos e! La care ei, jelind pierderea scenei preferate (alta în cazul fiecăruia), mi-ar răspunde că nu-l vor ierta niciodată pe măcelarul Jackson şi că, după cum a spus profesorul Tolkien, Shakespeare era un decadent care a dus la pierzanie literatura engleză serioasă. Drept care îi las, cu o ultimă mîngîiere, şi trec la aripa următoare - "conspiraţioniştii". Lor nu le scapă faptul că, înaintea bătăliei finale din Întoarcerea regelui, Aragor