Echipajul e gata. Sute de luminiţe şi ecrane s-au aprins în cabina de comandă. Butoanele şi comutatoarele sînt toate în poziţia de start. Greoi, cosmonautul se urcă în scaun, cu costumul umflat în dreptul pîntecului şi al gîtului. Are o privire grea, tulburată de misiunea care îi stă în faţă. Pe scaunul lui, pilotul e atent la ultimele detalii: verifică sistemele de salvare în caz de ieşire de pe traiectoria comandată, integritatea atmosferei controlate din vehicul şi temperatura gazelor evacuate. Totul în aşteptarea clipei în care va elibera forţa elementară a maşinăriei destinate să-i ducă pe amîndoi spre stele. Spre stelele verzi de la Bucureşti. Din nefericire pentru ştiinţa românească, scena nu se petrece pe cosmodromul Floreşti, Prahova. Ci în faţa palatului administrativ din urbea X, acolo unde dl primar se urcă în maşina cosmică pe care fondurile de la buget şi largheţea consilierilor i-au adus-o în parcare. Faţă de predecesorii săi trişti şi principiali din ultimele decenii, plimbaţi cu Volgile gri şi Daciile negre, e stăpînul lumii. Maşina lui are mai mult RAM de memorie decît şoferul şi secretara la un loc. Mai multă forţă de tracţiune pe kilogram decît rachetele Apollo, cele care au dus oamenii pe Lună. Mai multă tehnologie decît liceele întregului judeţ. Şi mai multă muncă de design decît galeria de artă locală, unde expun cei cîţiva artişti judeţeni care n-au mai găsit şoricioaică la magazinul de chimicale. Şi nici frînghii - le luaseră profesorii. Aţi înţeles: primarul are maşină nouă. Nu e un caz pe care să-l fi inventat eu - presa a dat deja toate detaliile, inclusiv preţul autovehiculului, un 4x4 care bate undeva spre suta de mii de euro. Banii i-am dat noi toţi şi i-a cheltuit el. N-am reţinut justitificările oficiale, dacă or fi fost. Nici nu contează. Pentru noi, ca simpli cetăţeni, altceva e importantĘ- să găsim altele cu care să fim mulţ