Adevărat este, Moldova e ţinutul poveştilor. Vinerea trecută - la ora trecerii spre sîmbătă -, în oraşul Roman o groază de drumeţi şi-au întrerupt calea, înzăpeziţi. Nici nu era greu să se întîlnească toţi în acelaşi loc. Oraşul, cochet: de la intrarea dinspre Bacău, mergi puţin şi dai, pe dreapta, de hotel - unul curăţel; tot pe dreapta, mai mergi şi vezi un sediu de bancă; încă puţin şi dai de parcul oraşului, cu statuia voievodului Roman I, cel care a fondat tîrgul, pe la 1392; apoi, imediat, tot pe dreapta, vezi Primăria; apoi mai mergi puţin şi ieşi din oraş, spre Iaşi. Pe mîna stîngă, de-a lungul străzii principale, numai blocuri de locuit şi magazine la parter. Din orice parte te-ai uita, vezi turla unei biserici (Romanul este vechi centru episcopal). Nu cred că-i posibil să te rătăceşti pe-aici; e drept, există cazul celebru al cuiva care şi-a pierdut capul: numele lui era Miron Costin, de profesie diplomat şi cronicar, descăpăţînat în piaţa mare a Romanului din ordinul unuia dintre cei mai inculţi domni pe care i-a avut Moldova în istoria sa: nu mă gîndeam la dl Voronin al Moldovei actuale, ci la Constantin Cantemir (tatăl, evident, al celui mai cult domnitor moldovean, Dimitrie Cantemir). Spuneam, deci, că singurul hotel al oraşului a devenit, vinerea trecută, un fel de han al Ancuţei - adevăratul nici el nu e departe -, neîncăpător pentru toţi drumeţii prinşi de viscol. Afară, zăpadă cît casa; drumul spre Bacău închis, ca şi drumul spre Iaşi. Pe strada mare, o vîntoasă infernală, biciuind cu nişte fulgi ca alicele. La adăpost, într-un salon, oameni pe degetele de la vreo două mîini, mîncînd peşte stropit cu lămîie - meniul persoanelor sedentare ce-şi imaginează că astfel scapă de inelul de grăsime al burţii -, bînd vin alb de Piatra Neamţ şi spunînd poveşti. Şi iată ce poveste a auzit la rîndu-i povestitorul în acea seară de pomină, pe fondul aproa