Pentru organizaţiile preocupate de libertatea de exprimare din România, 2003 a fost anul violenţei: în materie de agresiuni fizice, a fost depăşit un prag de sensibilitate o opiniei publice: cazul timişoreanului Ino Ardelean a fost mediatizat intens, a stîrnit furia mocnită a partidului de guvernămînt - ai cărui membri din Timiş au fost indicaţi ca suspecţi de către colegii lui Ardelean - şi a determinat reacţii explicite ale unor demnitari străini. S-a constatat apariţia - în ultimii doi ani - a unei categorii noi de agresiuni: ziaristul victimă a reţelelor de crimă organizată. Este vorba despre cazuri în care persoane din lumea interlopă reacţionează violent pentru a suprima "interesul" ziaristului pentru activităţi ilegale. De ce au aşteptat "mafioţii" mai mult de un deceniu pentru a folosi acest instrument care le e atît de la îndemînă? Una dintre ipotezele noastre a fost că ziaristul intimida. Să ataci un ziarist putea fi considerat în cultura mafiotă ca fiind mai periculos decît să ataci un oficial al legii - poliţist, procuror sau judecător. Şi asta pentru că riscul de a atrage atenţia publicului era foarte mare. Asta pînă la ameninţarea conţinută într-un comunicat oficial al lui Ioan Mircea Paşcu care le sugera ziariştilor să nu uite că sănătatea e preţioasă. Am reacţionat atunci, atrăgînd atenţia că mesajul ministrului, produs probabil la o enervare decenzurată de whisky, nu este periculos pentru că Paşcu s-ar apuca să cotonogească ziarişti, ci pentru că va fi considerat ca o dezlegare la violenţă. Din păcate, modelul Paşcu a fost urmat de nenumărate gesturi ostile exprimate public de către marii purtători de aroganţă ai partidului de guvernămînt - la centru, Adrian Năstase, Dorina Mihăilescu, Dan Matei Agathon & co, şi, în feude, Marian Oprişan, Nicolae Mischie, Sergiu Sechelariu. Mesajul a fost consolidat de lipsa cvasi-totală de reacţie a instituţi