Raportul de ţară al Comisiei Europene critică România pentru abuzurile privind libertatea presei. Mari organizaţii internaţionale, Article XIX, Reporters sans frontières şi Freedom House au emis rapoarte în care suspectează situaţia din România. Agresiunea împotriva ziaristului timişorean Ino Ardelean a dus la un marş de stradă al jurnaliştilor, o solidaritate de moment, produsă de îngrijorare. ONG-urile preocupate de libertatea de expresie avertizează că situaţia se înrăutăţeşte. De cealaltă parte, sînt două feluri de reacţii. Reacţia comună şi uimită: cum adică, nu avem presă liberă, păi nu vezi cîte ziare sînt? Nu vezi cîte continuă să apară? Nu vezi cum îi critică pe "ăştia"? Şi reacţia oficioasă: cum adică, România!? Noi, care facem progrese să ne integrăm în NATO şi UE!? Libertatea de expresie este o valoare pentru noi şi facem totul pentru a o proteja. Că se recunoaşte sau nu, libertatea presei începe să fie o problemă pentru România. De cine şi de ce se tem jurnaliştii în România?

Procesele Legislaţia este domeniul care apare cel mai des şi constant în rapoartele de ţară. România are legi învechite, Codul Penal este făcut astfel încît să protejeze statul şi demnitarii, cu preţul tăcerii. Timp de 13 ani statul român a refuzat cu încăpăţînare să schimbe aceste legi, acţiune solidară a tuturor celor ce s-au perindat la putere. Politicienii vor ca ziariştii să ştie că pot fi pedepsiţi. Conform Codului Penal încă în vigoare, poţi fi condamnat penal chiar dacă scrii adevărul despre cineva, dar acel cineva se simte lezat. Faptul că România a aderat în 1994 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, devenită astfel parte a legislaţiei interne, nu i-a impresionat pe judecători. Nu sînt jurnalişti români la închisoare, dar cazurile de amendă penală sînt multe, iar despăgubirile ating cifre de sute de milioane (doar un exemplu: Dan Bălăşescu, de la Gazeta