(Memorialistica)
De prin 2002, a început să se vorbească - în presa culturală, pe la lansări sau colocvii - de "revenirea ficţiunii". N-am nici o îndoială că tema predilectă, pe termen scurt, a studiilor literare va ilustra acest leitmotiv. Se spune, nu fără o oarecare îndreptăţire, că a trecut perioada de vîrf a memorialisticii româneşti, că, în librării, moda recuperărilor memorialist-jurnalistice, cu pretext (sau miză) subiectiv(ă), a cam trecut. Cititorul s-ar fi întors, ar fi reluat pactul "minte-mă frumos" de unde îl lăsase pe vremea rezistenţei prin cultură şi ar cere ficţiune. Iar în absenţa unei oferte diversificate (cum au alţii romane punk, romane pulp, romane reacţionare, romane pentru femei, pentru morfinomani, copyright-eri sau pensionari), în lipsa unor succese rotunde (de critică, de public, sau de amîndouă), în penuria de subiecte contemporane (de unde dificila identificare) - cititorul melancolic citeşte alte literaturi. Ca şi criticii, ca şi scriitorii autohtoni. Cu traducerile măcar mai ai cîte-o surpriză. Şi totuşi, cele mai multe dintre volumele de ficţiune publicate anul trecut au o miză autobiografic-memorialistică, se bazează, cu mijloacele proprii literaturii, pe o recuperare a trecutului şi pe disimulările ficţionale ale memoriei personajelor. Ca să nu mai vorbim de numeroasele volume memorialistice (memorii, jurnal, scrisori, autobiografii indirecte, arheologii subiective) pe care ni le-a adus anul "revenirii ficţiunii". Cele două tipuri de literatură - ficţiunea cu pretext regresiv, scrisă uneori chiar sub formă memorialistică şi memorialistica adevărată, adică valoroasă literar (nu doar ca dezvăluire, scandal, adevăr propriu) - sînt mult mai apropiate decît ne place să recunoaştem atunci cînd facem disocieri apăsate. În ceea ce priveşte memorialistica, importantă nu e, însă, doar valoarea literară, deşi, trebuie să recunoaş
