Se confundă frecvent buna-cuviinţă cu bunele maniere. Există, e adevărat, reguli de comportare care pot fi (şi trebuie) învăţate: le găseşti în manuale specializate, le deprinzi în anii de educaţie domestică sau le afli în regim de urgenţă, de la "experţi", cînd te confrunţi cu situaţii insolite. (Cum te adresezi ginerelui Majestăţii Sale?) Dar dincolo de asemenea coduri şi proceduri standardizate, există ceva care se numeşte (bună) cuviinţă şi care nu se poate învăţa. Cuviinţa e un soi de politeţe naturală, e decenţa înnăscută a acelora care ştiu din instinct, sau din străvechi cutume, ce se cade şi ce nu se cade. Un om simplu poate fi cuviincios, fără a fi citit vreun îndreptar şi fără a-şi fi petrecut copilăria cu guvernantă. Cuviinţa e o formă de civilizaţie interioară, un fel de a fi, în vreme ce eticheta e o simplă "competenţă", o achiziţie "tehnică", transmisibilă pe cale didactică. Lipsa etichetei, respectiv a bunelor maniere, este supărătoare, dar, uneori, nu lipsită de un pitoresc benign. Eliza Doolittle are farmec şi înainte de a-l întîlni pe profesorul Higgins. Absenţa bunei-cuviinţe e infinit mai gravă: ea atestă un viciu de structură, o malformaţie congenitală, o dizarmonie ireversibilă. Cu oarecare efort şi răbdare, poţi transforma un necioplit în om de lume, chiar dacă trebuie să începi de la zero. (Mi s-a spus că, la începutul anilor '50, circula, la Ministerul de Externe, proaspăt consolidat cu cadre noi, de origine sănătoasă, un manual de protocol, în care diplomaţii erau sfătuiţi să nu scuipe pe jos, să nu-şi sugă măselele şi să nu se şteargă la gură cu faţa de masă.) E însă imposibil să transformi o fire rudimentară, un neruşinat patent, un derbedeu cronic într-un personaj cuviincios. Sîntem înconjuraţi, pînă la indigestie, de neruşinaţi şi derbedei. Ineducabili. Brutali. Impenitenţi. Deunăzi, un post de televiziune a avut ideea să găzduia