(copii de suflet ai Europei) Vreme de 500 de ani, au fost spaima continentului creştin şi fala armatei otomane: ienicerii. Nu aveau mamă, nu aveau tată; probleme de identitate nu-şi făceau, pentru că erau de timpuriu educaţi să nu-şi facă, în genere, nici o problemă: aveau casă (în cort, la comun) şi masă (de regulă hrană uscată), restul era voia lui Allah. Au fost unele dintre primele victime ale spălării creierelor - spălare fiind un termen relativ impropriu aici, pentru că nu creierul era punctul lor forte, ci braţul, obligatoriu înarmat - şi-acesta era călit bine. Povestea lor începe pe la 1334, cînd sultanul Orhan a avut o revelaţie: o incursiune războinică în teritoriile sud-est-europene promitea să fie cu mult mai profitabilă nu dacă omorai bărbaţii armiei adverse, ci dacă le luai copiii şi-i creşteai în spiritul Semilunii. Educaţi în murmurul versetelor din Coran, disciplinaţi după regimul spartan al unei militarizări din pre-adolescenţă, învăţaţi să mărşăluiască serios, să asculte orbeşte de agă, să dispreţuiască femeia şi banul, aceşti copii luaţi din Balcani au fost transformaţi în cea mai eficientă legiune străină a istoriei cunoscute. Căzuseră zidurile Constantinopolului şi Europa mai tremura încă în momentul în care, spre sfîrşitul veacului al XVI-lea, în viaţa ienicerilor a intervenit o mare schimbare: li s-a dat voie să aibă soţii şi, deci, un fel de locuinţă separată de confraţi. Cum ştie deja orice socru mare sau orice cumnat contemporan, o dată cu femeile au venit în lumea aceasta (lumea ienicerească, în cazul nostru) şi problemele. Cu o bază de recrutare din ce în ce mai îngustă (sistemul de "selecţie" a tinerilor creştini a fost abandonat după 1700), în următoarele două secole şi mai bine ienicerii au devenit pioni în lovituri de stat, în lupta pentru putere între pretendenţi, în sîngerările abundente pentru succesiunea la tron. Instituţi