Amintiri şi portrete literare îşi numeşte liniştit Gabriel Dimisianu ultima sa carte, care-şi propune cu modestie "să informeze asupra unor necunoscute episoade fie şi de o mică semnificaţie, din existenţa scriitorilor contemporani, pe care, dacă nimeni nu le consemnează, uitarea le va înghiţi definitiv". Şi liniştea, şi modestia - ca de obicei în cazul oamenilor de talent - sînt perfide. La rîndul meu perfid, mă întreb dacă dl Dimisianu îşi dă seama cît de scandaloase sînt blîndele sale amintiri dintr-o epocă pe care toate clişeele unei corectitudini politice la zi ne cer s-o înfierăm, cu dezgust, ca odioasă şi pustie. Dl Dimisianu e un anticomunist nonconformist, gîndind şi simţind suav anapoda, după o expresie de neuitat a lui Tomozei. El poate pune pe hîrtie asemenea blestemăţii, în violent răspăr cu banalităţile şi prejudecăţile vulgatei anticomuniste (căci există şi aşa ceva, nu numai vulgata propagitului pecerist...): în anii '60 ai studenţiei sale "nu le reproşam (lui Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Camil, Vianu - n. mea) colaboraţionismul, faptul că acceptaseră de la guvernanţii uzurpatori unele demnităţi şi funcţii, aceasta nu-i cobora în ochii noştri de acolo unde îi înălţase importanta lor operă literară... Le observam desigur cedările, actele de obedienţă, excesul pus cîteodată în conformism, lucruri care ne indispuneau, ne dureau chiar, dar şi înţelegeam că din preţul acesta, plătit de ei, noi trăgeam un folos" (pag. 8). Şi mai concret: "Nu concepeam pe atunci că m-ar putea lovi altă nenorocire mai mare decît aceea de a fi nevoit să lipsesc de la cursul lui Vianu. Har Domnului că nu mi s-a întîmplat niciodată". Văd/aud cîteva conştiinţe dure aruncînd cartea cît acolo, după această "informaţie" de la pag. 13. Bine fac, căci la pag. 44, la capătul unui articol despre Cioculescu şi Streinu, "împăciuitorismul" dlui Dimisianu (la fel de detestat în log