Habar n-am dacă va exista o Europă cu două viteze, dar ştiu că există două Europe în momentul acesta. Una este în capul guvernanţilor noştri. Alta, în realitate. În general, am impresia că pe măsură ce petrece un timp la putere, politicianul român se desprinde de realitate şi zboară în adîncurile labirintice ale propriei sale minţi, luînd fantasmele sale drept realitate şi jocurile pe care mintea sa şi le permite, drept fapte. În istoria noastră recentă, Ceauşescu este exemplul extrem al acestei evadări din real. Purtat de delirul propagandistic, dar şi dominat de propria-i, defectă, psihologie, fostul dictator trăia într-o lume a lui şi ne-o livra nouă cu agresivitate, zi de zi, prin slugi anume alese. Rudimentele democratice ale României aflată la mai puţin de-un sfert de pas de NATO şi la trei paşi de UE vor împiedica, cel puţin în viitorul previzibil, repetarea unei asemenea dictaturi, dar boala rămîne - după cîteva luni la putere, politicianul român îşi pierde minţile, dacă "a pierde minţile" înseamnă, de fapt, a pierde contactul cu realitatea. Am cunoscut personal trei prim-miniştri ai României postceauşiste şi i-am urmărit, cu atenţie, pe toţi şapte. Nu mai mulţi de doi dintre ei au reuşit să îşi menţină gîndirea în limitele decenţei, în vreme ce toţi ceilalţi au dovedit că, la un moment dat, propria minte a luat locul realităţii. În ceea ce-i priveşte pe cei doi preşedinţi postdecembrişti, amîndoi confirmă observaţia mea. Amîndoi au ratat întîlnirea cu realul. Unul din motive psihologice (ego-ul său oarecare nu a putut face faţă provocării de a juca un rol enorm, care evident îl depăşea), altul din motive ideologice (în mintea lui, războiul dintre realitate şi convingerile cu care a fost îndoctrinat va fi mereu cîştigat, în ultimă instanţă, de cele din urmă). Nici unul, nici altul nu au avut o priză adevărată la România şi la nevoile ei. Mai sînt mulţi